Alegeți o limbă
Când FMI-ul a intervenit pentru a doua oară în Portugalia, în 1983, aveam 26 de ani. Într-o zi, în această atmosferă grea, în timp ce la intrările fabricilor din periferia Lisabonei fluturau steaguri negre, atunci când ne întrebam cu mirare cum de era posibil să continuăm să trăim şi să lucrăm cu luni şi luni de salarii în întârziere, am luat prânzul cu un incorigibil optimist, la cafeneaua Martinho de Arcada [la Lisabona]. Niciodată nu am uitat acea observaţie simplă pe care a făcut-o atunci : "Ai remarcat că, în ciuda tuturor problemelor actuale, generaţia noastră trăieşte totuşi mai bine decât cea a părinţilor noştri ? Aminteşte-ţi cum era când eram mici... "
Şi avea dreptate. Iar părinţii noştri trăiau deja mai bine decât părinţii lor. În schimb, când mă uit la generaţia copiilor mei şi la cea de după, cea a celor mai mici, simt, ştiu, că nu va mai fi aşa. Şi nu va mai fi aşa pentru că am stricat totul - sau, cel puţin, pentru că am contribuit la această stricare. Cei care sunt puţin mai în vârstă decât mine, adevăraţii moştenitori ai generaţiei baby-boom din 1960, care au ocupat majoritatea poziţiilor de putere în ultimele trei decenii, sunt poate şi mai vinovaţi. Dar un lucru este sigur : viitorul pe care ne pregătim să-l lăsăm celor mai tineri nu are nimic de invidiat. Iar prezentul lor este deja, în multe feluri, insuportabil.
Generaţia "recibos verdes"
Am început prin a-i porecli "Generaţia 500 de euro", întrucât aveau diplome dar majoritatea nu-şi putea găsi locuri de muncă remunerate mai sus de salariul minim. Astăzi este chiar şi mai rău. Aproape un tânăr din patru pur şi simplu nu-şi găseşte de lucru (cifra se ridică la 30% în rândul absolvenţilor de facultăţi). Printre cei care au de lucru, mulţi muncesc în centre de apel, la casele magazinelor, la volanele taxiurilor, - cu studii universitare şi frumoasele suluri de hârtie în mână. Sunt plătiţi cu "recibos verdes" [recipise verzi, concepute iniţial pentru a compensa lucrătorii cu activităţi independente, dar care s-au generalizat şi au devenit embleme ale precarităţii în Portugalia], remunerare săracă, care acum va fi în plus şi mai mult taxată de stat. Ei întârzie să plece de la părinţii lor, lăsându-şi vieţile pe mai târziu, fâlfâind ici şi colo, temându-se de angajament.
Acum 30 de ani, când Rui Veloso schiţa un portret al generaţiei mele în cântecul A rapariguinha do shopping ["Fata din centrul comercial"], el sublinia superficialitatea oamenilor de rând care doreau să urce cu orice preţ în scara socială : "Bine îmbrăcată şi petulantă / ea coboară scara rulantă / Cu o revistă despre broderie / În privire şmecherie / subsuoara parfumată / Pe buze rujată / Întotdeauna bine coafată / Cu rimel şi creion încărcată..." Astăzi, când grupul Deolinda înflăcărează sălile de concerte la Lisabona şi Porto, registrul este mult mai diferit : "Sunt dintr-o generaţie, fără remuneraţie / Şi nu mă deranjează această situaţie / Ce prost sunt / Pentru că nu-i bine şi nu va fi în curând / Am deja noroc că am un stagiu, cu bani ioc..." Într-adevăr, este deja o şansă de a avea un stagiu, sau de a munci doar pentru un tichet de masă, sau de a cere o bursă pentru un post-doctorat după alte burse pentru doctorat şi masterat, şi fără nicio perspectivă de angajare.
"Ei sunt generaţia jefuită. Generaţia pe care noi am jefuit-o"
Să fim sinceri: mai întâi în avântul revoluţionar de după 25 aprilie [1974, lovitura de stat care a pus capăt dictaturii], apoi în euforia aderării la CEE [1986], în sfârşit în această frenezie sinucigaşă a consumerismului lansată de aderarea la moneda unică şi alimentată cu dobânzi mici, am vândut la preţ mic într-o generaţie bogăţia a două generaţii. Dacă nu chiar şi mai mult. Datoriile noastre, publică precum şi privată, se ridică deja la de trei ori PIB-ul, dar nu noi le vom plăti, ci le vom lăsa lor moştenire.
Am vrut totul: salarii bune, întotdeauna în creştere, şi siguranţa locului de muncă, o reşedinţă principală şi una secundară, o maşină pentru fiecare membru al familiei, telefoane mobile şi televizoare uriaşe, un orar de muncă redus şi pensionarea cât mai curând posibil. Am crezut toate acestea posibile, şi atunci când ni s-a zis că nu era cazul, am făcut ca scoica bătută de valuri pe stâncă : ne-am agăţat şi mai puternic pe poziţiile în care ajunsesem. Am început să vorbim despre "drepturi câştigate". Am cerut din ce în ce mai tare imposibilul, fără a fi pregătiţi să dăm ceva în schimb. Acestea au fost "cuceririle din aprilie".
Priviţi acum ţara pe care o lăsăm celor mai tineri. Dacă doresc o locuinţă, ei trebuie să o cumpere, pentru că am lăsat să treacă zeci de ani fără să fim în stare să ne dotăm cu o lege corectă asupra chiriilor : continuăm să lăsăm centrele oraşelor să îmbătrânească şi-i atragem pe cei mai tineri spre periferii. Dacă ei doresc un loc de muncă, chiar dacă sunt mai competenţi, chiar dacă au o educaţie mai consecventă, ei rămân la uşă : există deja prea mulţi oameni instalaţi în posturi pe care şi le-au arogat pe viaţă. Ei au mers la facultate, dar ştiu deja că la ieşire perspectivele sunt blocate. Atunci când o oportunitate se deschide într-un centru de cercetare, ei se manifestă imediat, dar posibilităţile sunt limitate şi solicitanţii numeroşi. S-au gândit la învăţământ, dar dinamica populaţiei şi declinul numărului de elevi i-au descurajat. Ei au visat la o carieră de avocat, dar acum chiar şi această breaslă le închide uşa. Ce le mai rămâne ? Vineri seara, şi gândul că mâine este o altă zi...
O generaţie care nu mai crede în vorbe
Vedeţi de asemenea modul în care le-am furat aceste pensii la care ar fi trebuit în teorie să aibă dreptul într-o bună zi : reforma Vieira da Silva din 2007 prevede că tinerii de astăzi vor primi pensii echivalente, în cel mai bun caz, cu jumătate din ce pretinde astăzi generaţia cea mai în vârstă. Nici măcar nu şi-au dat seama de asta - dar cum generaţia încă "la mama şi tata" s-ar putea gândi acum la ceea ce se va întâmpla cu ea în 30 sau 40 de ani ?
Această generaţie poate a înţeles de mult că nu va avea o viaţă mai bună decât părinţii lor, cel puţin nu în modul spectaculos dintre părinţii şi bunicii lor. De aceea, această generaţie nu urmăreşte discursurile politice bătute şi răzbătute, nici nu se lasă înşelată de retoricile repetitive, şi nici nu mai crede în cei care de prea mult timp îi promit luna şi stelele.
Pentru toate aceste motive, această generaţie se poate mobiliza pentru procesul masiv de schimbări prin care trebuie să treacă Portugalia - se poate chiar zice proces de reinventare. Portugalia trebuie să înceteze a mai fi o societate închisă şi încorsetată de interese şi capele, ea trebui să se deschidă copiilor ei, celor care sunt cei mai ambiţioşi, cei mai imaginativi, cei mai determinaţi. Aceştia sunt reprezentanţii unei generaţii informe care aspiră doar să fie ceva. Mai ales pentru că cea mai mare greşeală ar fi de a nu schimba nimic, şi pentru că ei au înţeles foarte bine acest lucru.
Munca
"Generaţia neștiutoare" s-a dublat în zece ani
“Generaţia neștiutoare: absolvenţii precari s-au dublat în zece ani”, titrează Publico, care prezintă într-un dosar bogat o generaţie care trăieşte din contracte pe termen scurt şi din celebrele “recibos verde” – “chitanţe verzi” – o formă de angajare care nu acoperă asigurările sociale. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, numărul de absolvenţi care lucrează în condiţii nesigure a crescut cu 129%, de la 83.000 în 2000 la 190.000 în 2010, comparativ cu un salt de 5,8% al celor care au abandonat studiile după şcoala primară sau liceu. “Structura noastră economică este marcată de slujbe dedicate celor fără pregătire”, a declarat pentru cotidianul din Lisabona un fost secretar de stat pentru educaţie superioară. La aceasta se adaugă creşterea nesemnificativă şi efectele crizei economice, adaugă preşedintele Institutului pentru muncă şi formare profesională. Publico citează în acelaşi timp datele OECD potrivit cărora salariile de debut ale diplomaţilor de pe piaţa muncii sunt printre cele mai ridicate după cele ale Braziliei, printre ţările membre ale organizaţiei, chiar dacă rata şomajului în această categorie este superioară mediei OECD (5 % contra 4 %).
