Italia a cerut Ungariei, care asigură preşedinţia semestrială a UE, să convoace o reuniune extraordinară pentru a stabili termenii şi modalităţile de repartizare a atribuţiilor privind găzduirea refugiaţilor şi acceptarea solicitărilor de azil.

Mulţi refugiaţi intenţionează să părăsească Italia. În mod normal, refugiaţii politici, ca şi alţi imigranţi, tind să se concentreze în zone în care locuiesc deja multe persoane care vorbesc aceeaşi limbă şi care provin din aceleaşi ţări. În prezent, cei mai mulţi tunisieni sau imigranţi nord-africani trăiesc în alte ţări, în special în Franţa şi Spania.

Necesarele reforme ale politicii dreptului de azil

Solicitarea Italiei va fi acceptată cu greu de opinia publică din state UE mari precum Germania, obişnuite deja să găzduiască de zece ori mai mulţi refugiaţi politici decât Italia. Ideea va fi susţinută cu atât mai puţin în ţări mai mici, precum Norvegia, Olanda sau Suedia, care în ultimii 20 de ani au primit fluxuri de solicitanţi de azil de 15 ori mai mari decât Italia, raportat la populaţiile proprii.

Dar va trebui să ştim ce să cerem Europei. În primul rând, o reformare a politicilor în materie de azil. Nu se poate gestiona problema refugiaţilor politici ca şi cum ar fi o problemă în sine, de natură diplomatică, separată de cea a imigranţilor aflaţi în căutare de lucru. Limitele dintre cele două tipuri de imigranţi sunt de cele mai multe ori foarte vagi, iar gestionarea solicitărilor de azil pare să aibă legătură din ce în ce mai mult cu factori de natură economică (cum ar fi şomajul sau venitul în ţările spre care se îndreaptă imigranţii), precum şi existenţa unor războaie sau regimuri dictatoriale în ţările de origine. În plus, o eroare foarte gravă a politicilor de azil aplicate până acum în Europa a fost cea de a împiedica refugiaţii politici să lucreze sau să aleagă unde să se stabilească în interiorul unei ţări. Raţiunea acestor măsuri este încercarea de descurajare a numărului excesiv de solicitări de azil. Dar rezultatele sunt total contraproductive.

Autorizaţi să lucreze, imigranţii sunt o resursă importantă

Mai multe studii relevă că restricţiile de acest tip nu contribuie deloc la descurajarea abuzurilor. Dimpotrivă, prin interzicerea acordării dreptului de lucru persoanelor ale căror cereri de azil au fost acceptate se amână integrarea economică a imigranţilor, sporind povara fiscală a imigraţiei asupra populaţiei autohtone.

Studii recente evidenţiază că refugiaţii politici, constrânşi să trăiască din venituri modeste oferite de stat, opriţi să lucreze şi obligaţi să locuiască în zone prestabilite, zone care nu sunt alese de ei, tind să fie atraşi mai uşor de microcriminalitate decât alţi cetăţeni, inclusiv decât alţi imigranţi care nu au statut de refugiat. Este o lecţie importantă de care trebuie să se ţină cont. Vrând-nevrând, în următorii ani vom fi obligaţi să gestionăm o populaţie de refugiaţi politici care va depăşi cifra celor 55.000 de persoane care au primit până acum azil în Italia. Este o lecţie importantă şi la modul general pentru politicile de imigraţie. Dacă vor fi lăsaţi să lucreze, imigranţii sunt o resursă importantă; în schimb, dacă, într-un mod neînţelept, viaţa lor va fi în continuare îngreunată (prin restricţii privind intrarea în alte ţări, prin restricţii privind durata şederii, privind înnoirea permiselor de rezidenţă, schimbarea locului de muncă etc), există riscul ca cel puţin o parte dintre ei să înceapă să creadă că microinfracţionalitatea ar putea fi mai atrăgătoare decât integrarea într-un câmp al muncii complicat prea mult de legislaţia în vigoare.

Coordonarea politicilor în materie de azil cu cele pentru restul imigranţilor ar trebui să se bazeze pe criterii transparente şi unitare. În prezent, mai multe ţări europene încep să introducă sisteme pe bază de puncte pentru stabilirea priorităţilor în privinţa acordării permiselor de rezidenţă sau de muncă. Aceste sisteme sunt adesea utilizate pentru favorizarea imigraţiei forţei de lucru calificate, a persoanelor cu educaţie superioară şi capabile să se integreze mai uşor în ţările în care sunt primite. Nu există niciun impediment de a introduce în acest cadru criterii de natură umanitară, garantând accesul cu prioritate cetăţenilor provenind din ţări în care sunt războaie civile sau unde se înregistrează acte frecvente de brutalitate, tortură sau detenţie arbitrară.

Controlul în comun al frontierelor, politicile în materie de azil coordonate cu cele ale migraţiei economice şi bazate pe criterii transparente, la fel ca în sistemele pe bază de puncte, pot deveni elemente esenţiale ale politicii europene în materie de imigraţie.