Europa inventează doctrina zero

În situaţiile importante, toate marile puteri au o doctrină diplomatică clară, pe care o aplică în funcţie de interesele lor. În faţa revoluţiilor arabe, ar fi momentul ca şi Europa să aplice una, consideră editorialistul José Ignacio Torreblanca.

Publicat pe 25 februarie 2011 la 16:35

În timp ce popoarele de pe malul sudic luptă pentru a-şi recupera demnitatea, noi o aruncăm pe a noastră la coş. În politica externă, o doctrină reprezintă încercarea de a situa sub acelaşi principiu o serie de întâmplări care propun provocări similare. Potrivit principiilor ne-intervenţiei şi ne-colonizării, preşedintele Monroe a anunţat în 1823 că Statele Unite ar considera un act ostil încercarea din partea oricărei puteri europene de a-şi spori posesiunile pe continentul american. În 1947, la mai bine de un secol după Doctrina Monroe, preşedintele Truman anunţa că guvernul său va sprijini “popoarele libere care rezistă subjugării minorităţilor armate sau a presiunilor externe”. Întoarsă, Doctrina Truman s-a transformat în 1968 în Doctrina Brejnev, care permitea Uniunii Sovietice să intervină militar pentru a restabili ordinea socialistă în ţările din Europa Centrală şi Orientală. Iar certificatul de deces al războiului rece a venit în 1989, tot sub formă de doctrină, când purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, întrebat despre intrarea în vigoare a Doctrinei Brejnev în legătură cu reformele democratice din Ungaria şi Polonia, a răspuns în mod neaşteptat că de acum înainte va domni Doctrina Sinatra, făcând aluzie la cânteculÎn felul meu (I did it my way), ceea ce a provocat un efect domino al democratizării în regiune.

A condamna fără a sancţiona, a participa fără a plăti

Acum, Uniunea Europeană, în loc să caute o doctrină pentru a răspunde revoluţiilor arabe, merge pe vârfuri peste ele. Această doctrină nu are nume nici conţinut. Nu are nume din cauza lipsei clare de lideri la toate nivelele: în capitale, unde mandatarii se privesc cu coada ochilor pentru a nu fi primii care se înşeală pariind pe schimbare, şi în Bruxelles, unde nici Ashton nu vrea să rişte nimic.

Acestă criză ar fi putut fi oportunitatea lui Ashton de a se inventa pe sine, dar baroneasa a acceptat cu totală supunere să fie un simplu purtător de cuvânt a ceea ce hotărăsc în unanimitate cei Douzeci şi Şapte. Aşa că nu va exista o Doctrină Ashton. Dar nici nu există conţinut pentru această doctrină, doar liderii noştri vor totul în schimbul a nimic: să se protesteze fără să deranjeze pe nimeni, să influenţeze fără să ingereze, să condamne fără să sancţioneze, să ajute fără să rişte, să participe fără să plătească. Şi pe deasupra, ca o continuare a ipocriziei de care au dat dovadă până acum, nici măcar nu se deranjează să disimuleze că, de fapt, îi preocupă refugiaţii şi preţurile energiei. Precum miracolul sticlei de coca-cola fără zahăr sau cofeină, Europa a pus în mişcare Doctrina Zero: schimbări în schimbul a nimic.

Rolul societăţii civile în democratizarea instituţiilor guvernării locale

În căutarea inventării unei doctrine, s-ar putea utiliza principiile prezentate de Saif al Islam, ameninţătorul fiu al lui Gaddafi, înteza sa doctorală, susţinută în 2007 la Şcoala Economică din Londra sub numele incredibil “Rolul societăţii civile în democratizarea instituţiilor guvernării locale”. În lucrare, Saif redă diferenţa teoreticianului în probleme de justiţieJohn Rawls între, pe de-o parte, societăţile “bine organizate”, care chiar dacă nu sunt pe deplin democratice, sunt pacifiste, iar liderii lor se bucură de o oarecare legitimitate în faţa cetăţenilor şi respectă drepturile omului, şi, pe de alta, regimurile “proscrise” sau societăţile “nedrepte” care violează în mod sistematic drepturile umane, şi care, în consecinţă, trebuie să fie supuse presiunii şi sancţiunii, negându-le ajutorul militar sau de orice alt tip şi suspendând sau îngheţând legăturile economice cu ele. Concluzionează Saif al Islam în pagina 236 a tezei sale (gândindu-se la islamismul radical): “Această teză este de acord cu argumentul lui Rawls potrivit căruia statele proscrise nu trebuie lăsate să acţioneze după capul lor”. Şi continuă la pagina 237: “Izolarea şi eventuala transformare a statelor proscrise este de importanţă vitală pentru stabilitatea globală”.

Newsletter în limba română

Să aplicăm deci principiile lui Rawls (reunite de Naţiunile Unite în conceptul “Responsabilităţii de a Proteja”), şi să facem o distincţie clară între cei care în aceste zile recurg la violenţă faţă de societate şi cei care dialoghează cu opoziţia. Se pare că, deocamdată, cei Douăzeci şi Şapte nu par să fi aflat că Libia a dat impresia unui" salt calitativ" căruia trebuie să-i răspundă Consiliul de Securitate al ONU cu un regim dur de sancţiuni, o zonă de excluziune aeriană, deschiderea imediată a unei proceduri în faţa Curţii Penale Internaţionale şi îngheţarea tuturor activelor familiei Gaddafi în străinătate. Este un stat proscris, aşa că trebuie tratat ca atare.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect