Foto de Hunolina

Ţărmurile Mediteranei sont tot îndepărtate

Lansată de Nicolas Sarkozy în 13 iulie 2008, Uniunea pentru Mediterana ramează pentru a se concretiza, victimă a aşteptărilor contradictorii venite din partea creatorilor săi ca şi de conflictul israelo-palestinian. Analiza politologului spaniol Ignacio Sotelo.

Publicat pe 13 iulie 2009 la 14:40
Foto de Hunolina

Uniunea pentru Mediterana (UPM), înfiinţată la Paris, pe 13 iulie 2008, n-a fost în definitiv decât o nouă versiune a procesului de la Barcelona, la înfiinţarea căruia Spania a contribuit în 1995. Dar alta era intenţia lui Nicolas Sarkozy, când a început această a doua fază.

În februarie 2007, în timpul unei reuniuni la Toulon, cel care era încă doar candidat la preşedinţie a propus o uniune limitată la ţările în jurul mării pentru a înlocui procesul de la Barcelona, care, în 12 ani, a adus puţine rezultate. Sarkozy avea de fapt trei obiective: primul, imediat, a fost de a atrage voturile francezilor de origini nord-africane sau din Orientul Mijlociu, anunţând mari proiecte de dezvoltare pe coasta de sud a Mediteranei; pe termen mai lung, spera să restaureze hegemonia Franţei în vecinătate, şi, mai subtil, să lase o cale de acces Turciei, căreia Franţa continuă să-i refuze deplina integrare în Uniunea Europeană (UE).

Italia şi Spania s-au opus imediat acestui proiect, care, deşi a fost complet reorganizat, şi-a datorat mântuirea intervenţiei Germaniei - ţară care nu are ţărm la Mediterana, dar este foarte implicată în regiune, prin interesele sale economice. UPM a devenit astfel o instituţie de 27 în prelungirea procesului de la Barcelona, care, cum a spus dna Merkel, "avea doar nevoie să fie revitalizat". După ce Spania s-a asigurat că scaunul secretariatului permanent al UPM este bazat în Barcelona, a recunoscut şi ea în final această restructurare.

Trebuia întâi creat un secretariat general şi cinci secretariate adjuncte, dintre care unul pentru Israel şi unul pentru Palestina, ceea ce nu era posibil în cadrul procesului precedent, ţările arabe refuzând ca Israel să ocupe o poziţie executivă. Principalele misiuni ale instituţiei sunt: de a favoriza cooperarea pe proiecte concrete, cu prioritate dată depoluării mării Mediterane, regiune care găzduieşte 200 de milioane de turişti, indispensabili pentru economia sa; de a defini politici comune în materie de protecţie civilă în caz de dezastre majore, naturale sau ca urmare a factorilor umani; de a elabora un plan în vederea exploatării energiei solare şi îmbunătăţirea comunicaţiilor terestre şi maritime.

Newsletter în limba română

La o întâlnire internaţională organizată la Berlin pe 17 iunie pentru a realiza un bilanţ al primului an al UPM, secretarul de stat german pentru afaceri europene, Günter Gloser, a expus clar în discursul său cerinţele germane : controlul imigraţiei clandestine dintr-o regiune cu din ce în ce mai mulţi tineri şomeri, şi promovarea energiei solare, domeniu în care Germania este tehnic mai avansată decât Spania, cu scopul de a o produce în Maghreb pentru a o importa în Germania.

Inutil de precizat că ţările de pe ţărmul din sud văd lucrurile destul de diferit, crezând că o adevărată cooperare care să contribuie la dezvoltare trece atât printr-o politică agricolă europeană permiţând exportul de produse agricole spre nord, cât şi prin crearea unei bănci euro-mediteraneene care să ajute finanţarea marilor proiecte, care sunt pentru moment doar declaraţii de intenţie, dar şi prin eliminarea restricţiilor asupra vizelor, pentru a permite tinerilor din aceste ţări să vină să studieze în Europa.

Sarkozy atribuise eşecul procesului de la Barcelona faptului că UE şi-a concentrat eforturile spre est, uitând sudul Mediteranei, care nu prezenta interes decât pentru ţările riverane. Acest prim an de existenţă al UPM a arătat că conflictul israeliano-palestinian, care blocase procesul de la Barcelona, a paralizat de asemenea şi urmaşul. Nici un răspuns nu a fost dat vocilor ce solicită proiecte concrete fără a mai aştepta sfârşitul unui conflict căruia nu i se vede încă capătul : dezvoltarea socială şi economică ar fi totuşi cel mai bun vehicul pentru pace. În afară de conflictul arabo-israelian, trebuie luate în considerare alte tensiuni interne nu mai puţin importante, cum ar fi disputa dintre Maroc şi Algeria în Sahara Occidentală ce împiedică proiectul de autostradă între ţările din Maghreb, sau poziţia Libiei, care vede în cooperarea cu Europa o întoarcere la colonialism.

Şi este greu de imaginat cum s-ar putea ajunge, pe termen mediu, la o formă eficientă de cooperare între cele două ţărmuri ale Mediteranei, raportul nivelurilor de venituri fiind de 1 la 10 - poate cel mai mare din lume - ceea ce nu aduce nici o perspectivă de viitor.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect