Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, are viitorul Europei în mâinile ei. În calitate de cea mai mare ţară creditoare, Germania deţine cheia rezolvării crizei datoriei suverane din zona euro. Fiind uriaşul economic al continentului, este şi cel mai mare factor determinant al direcţiei Uniunii Europene. Iar acum Europa s-ar putea angaja pe o cale care ar putea depărta uniunea de liberalismul economic, riscând o ruptură şi, în cele din urmă, chiar şi o ieşire a Marii Britanii din UE.

Doamna Merkel pare să avanseze spre acest pericol cu ochii închişi. Cu toate instinctele şi iscusinţa ei în calitate de politician, ea pare totuşi să nu aibă nicio viziune pentru UE. A fost teribil de lentă pentru a se angaja în lupta cu problemele din zona euro, în mare măsură din cauza faptului că alegătorii germani nu vor să salveze ţări slabe precum Grecia, Irlanda şi potenţial Portugalia. Iar în eforturile ei de a-şi asigura conaţionalii că impune disciplina teutonă asupra mărginaşilor risipitori, ea este pe cale să permită extinderea puterilor zonei euro în formarea politicilor economice ale UE.

Două întruniri din acest sfârşit de săptămână ilustrează această evoluţie îngrijorătoare. Un summit al celor 27 şefi de guvern UE va fi urmat de un summit al statelor din zona euro, organizat cu doar 17 din cele 27 de state membre. Acest lucru ar putea părea oarecum neconform procedurii Bruxelles-ului. Istoricii ar putea ajunge să considere retrospectiv acest eveniment ca momentul în care UE s-a divizat într-o zonă euro dominantă, corporatistă, şi o zonă periferică mai mică şi mai liberală. Doamna Merkel este suficient de inteligentă pentru a-şi da seama de acest lucru şi pentru a-i displace, dar nu a fost suficient de curajoasă ca să-l împiedice.

Spre o Europă cu două viteze

De ce o Europă făţiş cu două viteze ar avea vreo importanţă ? Britanicii îşi apără pasivitatea arătând cu degetul la unele politici şi instituţii UE, care funcţionează numai pentru că nu includ toţi membrii – zona Schengen de liberă circulaţie, cooperarea în materie de apărare, brevetul planificat al UE. Ei adaugă că Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie vor împiedica orice grupare din zona euro să schimbe ceva în piaţa unică : şi dacă cei "înauntru" încearcă ceva, cei "dinafară" încă mai au dreptul de veto pe unele subiecte cum ar fi normele fiscale şi sistemele sociale. Dacă zona euro vrea un guvern economic, spune David Cameron, lăsaţi-o să-l creeze : nu ne va afecta.

Aceasta este o viziune pe termen scurt. Istoria proiectului european este plină de exemple de politici stabilite de un grup mic şi mai târziu aplicate forţat asupra unuia mai larg, de la politica agricolă comună şi cea bugetară până la capitolul social şi Carta drepturilor fundamentale. Alte ţări "dinafară", în special Suedia, Polonia şi Danemarca, sunt mai conştiente de aceasta decât Marea Britanie, şi au reacţionat puternic la sugestiile (iniţial neagreate de dna Merkel) cum că liderii din zona euro trebuie să aibă mai multe de spus asupra politicii economice europene şi să se întâlnească mai des.

Putere, dar şi ceva filosofie

Şi nu este numai o chestiune de putere, ci şi de filosofie. Grupul euro de 17 state este mai puţin liberal decât cel al UE de 27. Distincţia nu este întotdeauna clară : zona euro include liberali precum olandezii, irlandezii şi finlandezii, iar grupul non-euro include mai puţin liberalele Ungaria şi România. Dar centrul de greutate al zonei euro se află în partea mai puţin liberală. "Pactul pentru competitivitate" (acum "pact pentru euro"), pe care doamna Merkel şi Nicolas Sarkozy al Franţei îl promovează, de exemplu, include ideea de armonizare a bazelor de impozitare ale întreprinderilor, cu siguranţă un pas înainte spre o armonizare a tuturor impozitelor. Oare un guvern economic al euro-zonei ar fi dat ascultare obiecţiilor britanice faţă de reglementarea mai severă a fondurilor speculative în 2010, sau ar fi rezistat propunerii dlui Sarkozy cum că ajutoarele regionale ale UE ar trebui să fie tăiate ţărilor care se complac în "concurenţă fiscală dăunătoare" ? S-ar lupta din greu să apere libera circulaţie a forţei de muncă ? Ar promova oare acum o directivă mai puternică pentru eliminarea barierelor în calea liberului comerţ de servicii ?

Toate acestea ar putea pune ţările "dinafară" în faţa unei alegeri grele. Unele ţări se pot ţine de nas şi încerca să adere la zona euro pentru a-şi recâştiga influenţa. Dar Marea Britanie ar merge cu siguranţă în direcţia opusă. Într-adevăr, un club dominat de o zonă euro mai puţin liberală ar putea chiar împinge britanicii complet înafară. Euro-scepticii ar fi fără îndoială încântaţi; dar dacă Marea Britanie va dori apoi să profite de oricare dintre beneficiile pieţei unice, va trebui totuşi să respecte majoritatea normelor UE (cum face astăzi Norvegia).

Masa negocierilor, pentru toţi membrii

În trecut, doamna Merkel a rezistat ideii de summit-uri regulate ale zonei euro întocmai pentru a se asigura că britanicii, polonezii şi suedezii au loc la masă. Abandonând acum, ea poate va reuşi să calmeze neliniştile actuale ale alegătorilor ei despre moneda euro, dar preţul de plătit în viitor ar putea fi ridicat. Dacă zona euro se îndreaptă spre o mai mare armonizare fiscală şi a politicii economice, întregul club va deveni mai puţin atrăgător pentru liberali, şi chiar şi mai puţin atrăgător pentru cei din Marea Britanie (printre care dl Cameron) care doresc să continue să facă parte din el.

Proiectul european a avut mult timp în centrul său o tensiune între un liberalism economic care favorizează deschiderea către lume şi un naţionalism economic care preferă să se închidă în cetate. The Economist a fost întotdeauna printre cei dintâi, şi la fel a fost, de obicei, doamna Merkel. În calitatea sa de politician cel mai puternic din Europa, ea ar trebui să clarifice dacă întâlnirea din această săptămână a zonei euro este doar un summit de urgenţă sau începutul a ceva mult mai permanent – şi mai dăunător.