"150 de ani de unitate italiană". "Şi noi tot aşteptăm decretul de aplicare".

150 de ani: totuşi “La mulţi ani!”

Cu ocazia celor 150 de ani de unitate italiană, în 17 martie, istoricul şi editorialistul britanic Timothy Garton Ash creionează un portret prea puţin avantajos al Italiei şi al Europei.

Publicat pe 16 martie 2011 la 13:36
"150 de ani de unitate italiană". "Şi noi tot aşteptăm decretul de aplicare".

Există opt adevăruri supărătoare pe care regatul lui Berlusconi le dezvăluie despre proiectul european antic și modern. Papa secolului al XV-lea, Pius al II-lea, care a inițiat cu adevărat discursul modern în privința “Europei”, a scris o scrisoare faimoasă sultanului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în care omagia marile puteri ale bătrânului continent: „Spania atât de neclintită, Franța atât de războinică, Germania atât de populată, Marea Britanie atât de puternică, Polonia atât de îndrăzneaţă, Ungaria atât de activă și Italia atât de bogată, spirituală și experimentată în arta războiului”.

Acum ca și atunci, Europa este de neimaginat fără naţiunile ei. Să consideri Europa doar ca o Uniune Europeană (UE) cu instituţiile ei de la Bruxelles este ca și cum ai descrie o casă veche și frumoasă citind instrucţiunile de folosire ale instalaţiilor sanitare, electrice și de încălzire centrală. Cu siguranță, Europa este mult mai mult decât suma naţiunilor sale – dar fără ele nu reprezintă nimic.

Dacă am considera propria națiune a lui Pius al II-lea, Italia, care, joia aceasta, 17 martie, aniversează 150 de ani de la presupusa unificare într-un stat naţional modern - regatul Italiei fiind proclamat în 17 martie 1861. Italia este o țară pur-europeană. Nicăieri altundeva nu poți găsi laolaltă atât de multă istorie europeană. Doar în Roma poți lua prânzul lângă locul unde a fost ucis Iulius Cezar, și apoi să-l auzi alături pe urmașul lui Sf. Petru citând mesajul vechi de 2000 de ani în fața orașului și a lumii. Mult din ceea ce reprezintă tradiţionala, timpuria modernitate a identităţii Europei – în mod special moștenirea Greciei antice și a creștinătății – au ajuns la noi prin Roma antică.

Europa: de la Iulius Cezar la Silvio Berlusconi.

Iată opt lucruri pe care eu cred că Italia de azi ni le spune despre Europa de azi.

Newsletter în limba română

1. Italia, ca și Europa, Europa, ca și Italia, nu știe ce poveste dorește să ne spună. Aniversarea a 150 de ani a „unității italiene”, la care am participat de curând la Ambasada Italiei din Londra, a fost dedicată aproape în întregime femeii și dragostei, două teme cu multe trăsături comune. Seara a fost încântătoare, cu Greta Scacchi recitând câteva versuri reprezentative din „Divina comedie” a lui Dante (Amor, ch'a nullo amato amar perdona) și un tenor cântând cântece de dragoste napolitane până la lacrimi. Dar a fost un mod puțin ciudat pentru o țară modernă europeană, de a se prezenta prietenilor. Cât despre UE, nici măcar nu ne poate oferi cântece.

2. În locul unei povesți, Europa înfăţişează un mod de viaţă. Italia este cel mai maiestuos exemplu al acestui mod de viață – mâncare, vin, modă, soare, ore de muncă convenabile și vacanțe prelungite, bella figura, dolce vita și așa mai departe. Necazul este că de acest mod de viață se bucură doar un număr foarte restrâns de italieni și europeni. El nu poate fi susţinut fără măsuri economice radicale și reforme de prosperitate ale statului și integrarea cu succes a emigranţilor, majoritatea musulmani. (Pius al II-lea probabil că se întoarce în mormânt).

3. Majoritatea europenilor și mulți din afara Europei probabil că știu mai multe despre Berlusconi decât știu despre orice alt politician european. El reprezintă cea mai apropiată figură pe care o avem în plan politic pan-european. Din păcate, ceea ce toți știu despre el este în majoritate baroc, obscen ori neplăcut – ca să nu spun mai mult. Prin urmare, în loc de o dramă adecvată politicilor europene ca parte a fiabilității sferei publice europene, ni se oferă o operetă de prost gust.

4. Berlusconismul nu este fascism, dar este de asemenea departe de tipul ideal al unei democraţii social-liberale fiabile, pe care europenii o consideră în mod automat o caracteristică a Europei.

5. Cu certitudine, Italia nu este singură în toate acestea. În Ungaria, Viktor Orbán – ca să vorbim despre o altă țară menționată de Pius al II-lea, îi calcă pe urme. Dacă ar fi să combinăm într-o țară imaginară toate păcatele celor 27 de națiuni individuale din UE, ar rezulta ceva extrem de neplăcut.

Momentul în care ţările europene ar trebui să abordeze cel mai bun comportament liberal-democratic, fidel legislației, este cu un an sau doi înaintea aderării la UE. Odată ce ești în sistem, nu mai ești iertat de crimă (ca să folosesc o frază familiară englezească). Dacă Italia lui Berlusconi ar solicita aderarea la UE astăzi, s-ar putea să nu fie admisă.

6. Nimeni nu trebuie să confunde guvernul unei țări cu țara pe care pretinde că o conduce. Toate țările europene au caracteristici diferite, iar Italia este mult mai deosebită decât oricare alta. Sunt aspecte largi ale vieții naționale – inclusiv multe conduse de oamenii care l-au susținut pe Berlusconi, care sunt moderne, eficace, civilizate și admirabile. Aceeaşi ţară care ni l-a dat pe împăratul Silvio ni-l oferă pe unul dintre candidații curenți - de departe cel mai credibil - pentru postul de Guvernator al Băncii Centrale Europene. Este vorba desigur de Mario Draghi, guvernatorul Băncii Italiei.

7. Nu trebuie să confundăm naţiunile îndelung răbdătoare, cu statele naţiunilor unite și stabile. În cartea The Pursuit of Italyo carte publicată cu ocazia aniversării din acest an, David Gilmour susține că Italia a trăit 150 de ani fără a deveni un stat eficace și o naţiune unită. Ne reaminteşte că suporteri ai Ligii Nordului ar agrea faptul că „Garibaldi nu a unit Italia, el a divizat Africa”. Dacă degradarea politică a lui Berlusconi înseamnă acum consolidarea lui Bossi, aceasta nu ajută prea mult unificării Italiei.

Există un aspect european mult mai extins aici. Este, cu siguranță, vorba despre întregirea UE, care permite propria iertare a dezintegrării naţionale. Nu trebuie decât să privim Belgia – fără guvern, deja, de 270 de zile.

8. Referindu-ne la Africa: s-ar putea crede că Italia, una dintre importantele puteri europene din zona mediteraneană, ar fi în frunte, împreună cu Franța și Spania, în crearea unui ecou european îndrăzneț, creativ, adresat primăverii arabe. În schimb, avem fotografii ale lui Berlusconi îmbrățișându-l pe Gaddafi, compania naţională de electricitate ENI păstrând în funcţiune veniturile dictatorului libian din petrol și panica în legătură cu refugiaţii tunisieni de pe insula italiană Lampedusa. Din nou, Italia nu este altceva decât o versiune extremă a confuziei Europei. Nu ne mai putem permite acest lucru.

Deci, La Mulţi Ani la a 150-a aniversare, (ne)unită Italie. Te iubim: Suntem alături de tine, în special acum, sub conducerea actuală. Și te vrem urgent înapoi , în avangarda marelui proiect antic și modern pe care îl numim Europa. Până la urmă tu l-ai inventat.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect