Cum priveau europenii Italia în urmă cu 150 de ani? Cu uimire, cu surprindere şi cu admiraţie. Din punctul de vedere al europenilor, italienii realizaseră într-un mod demn de admiraţie un ideal – unitatea naţională -, ideal care până atunci părea aproape imposibil. Iar astăzi? Europenii privesc Italia tot cu uimire, cu surprindere, dar şi cu o lipsă de încredere dezamăgitoare. Ca şi cum nu ar mai recunoaşte această ţară.

Unitatea Italiei a fost un eveniment european grandios. Europa nu a fost doar scena care a permis realizarea dezideratului unităţii Italiei, mediul acestuia, ci un ingredient esenţial. Este evident că nu vorbim de Europa ca entitate politică aşa cum este astăzi, ci de Europa ca sistem de state naţionale. Sau mai degrabă ca sistem de "puteri" naţionale. Italia devenea stat-naţiune ca şi celelalte – formând alianţe cu unele ţări şi luptând împotriva altora, chiar şi cu cei mai puternici. Pe scurt, Italia s-a format printr-o luptă politică şi militară, devenind naţiune europeană cu drepturi depline.

Europenii judecă Italia

Pentru un alt popor european care avea aceeaşi problemă, cel german, Italia oferea modelul clar de urmat pentru realizarea unificării naţionale. Aşa gândeau liberalii germani, care vorbeau de un "Cavour german". Atunci când, în 1866, Prusia încerca să realizeze propriul său proiect naţional sub conducerea lui Otto von Bismarck, acesta în mod clar nu a folosit strategia lui Cavour, dar dorea cu fermitate Italia de partea sa pentru a lupta împotriva duşmanului comun – Austria. S-a născut astfel mitul "alianţei naturale" între Piemonte (Italia) şi Prusia (Germania).

Pare să fie vorba de istorie, dar atunci s-au pus bazele relaţiilor viitoare, cu perspective îndelungate, la bine şi la rău. Pentru noul stat italian, nu a fost uşor să îşi găsească poziţia între marile puteri europene care mult timp au privit-o cu o oarecare superioritate tolerantă. Energia unei clasei politice care nu se ridica la înălţimea angajamentului asumat a fost absorbită de enormele dificultăţi întâmpinate la construirea unui stat modern format din fragmente ale unor regiuni caracterizate printr-o dezvoltare inegală şi prin întârzierea economică a zonelor din sud.

Dar nu mai puţin solicitantă este poziţionarea pe plan internaţional a Italiei unite. Puterile europene aveau o atitudine instrumentală faţă de noul şi fragilul regat italian, dorind să îl utilizeze pentru propriile interese. Restul este asigurat de poziţia geostrategică a Peninsulei. Aşezată în Marea Mediterană, Italia trebuia să ţină cont în primul rând de principalele două puteri din acea vreme – Anglia şi Franţa. În principal competiţia dură şi războiul economic al Franţei, care avea interese coloniale în nordul Africii, au împins diplomaţia italiană să reia relaţiile cu Germania şi Austria. Astfel a luat fiinţă Tripla Alianţă.

Italienii nu reusesc să-şi găsească valori comune

Tocmai poziţia geopolitică a Italiei obligă diplomaţia italiană să se afirme cu dexteritate şi oportunism între puterile europene. În momentul izbucnirii războiului, în 1914, Italia, aliată formal cu puterile central-europene, afirma iniţial o poziţie de neutralitate, însă, anul următor, trecea pe frontul anglo-francez, fiind acuzată de trădare de Austria şi Germania. În acest moment istoric, europenii au pentru prima dată poziţii diferite faţă de Italia. Din acest punct de vedere, retorica realizării unităţii Italiei în timpul Primului Război Mondial poartă cu sine o traumă profundă în Europa, care este sursa tuturor controverselor şi prejudecăţilor ulterioare despre Italia şi italieni.

Pare de prost-gust să evocăm aceste lucruri astăzi, mai ales după anii armonioşi de conciliere europeană care au urmat după război. Europenii înţeleg cu greu şi acum de ce noi încă discutăm cu atât de multă pasiune şi amărăciune dacă şi cum putem rămâne o naţiune unită. Ei nu reuşesc să înţeleagă de ce la noi se spune că "nu ne simţim italieni". Pentru ei este atât de evidentă ideea de "italianitate" a întregii Peninsule, dincolo de accentele regionale, încât nu îşi dau seama că miza nu sunt costumele populare, tradiţii regionale, bucătăria sau (pseudo) religiozitatea italienilor, ci lipsa unui sentiment al unei comunităţi statale.

În realitate, unii europeni consideră, din nefericire, că această lipsă este un păcat uşor al "italianităţii". Drept consecinţă, nu înţeleg de ce vehiculatul federalism promovat de Liga Nordului este plin de resentimente antinaţionale. Pentru un german, care beneficiază de zeci de ani de un federalism funcţional, este de neconceput ca această idee să fie promovată la nivel politic cu motivaţii antinaţionale. Dar aceasta este situaţia în Italia. Iar acesta este un alt motiv pentru care înţelegerea reciprocă este dificilă.