Îmi amintesc când, în timpul unei conferinţe de presă, după o reuniune la nivel înalt al UE, cu mult după miezul nopţii, Javier Solana a adormit stând lângă Angela Merkel. Când aceasta i-a dat microfonul, nu ştia ce se întâmplă şi s-a apucat să povestească anecdote. Până la urmă, el a decis să spună "îndeajuns."

"Timpul meu a trecut. Zece ani, este mai mult decât îmi trebuia", a declarat cu câteva zile în urmă ziarului spaniol ABC. El a confirmat că nu caută un alt mandat. Oficial, nu va pleca decât în octombrie, dar toată lumea se întreabă deja cine va fi noul Solana.

Pentru diplomaţi, ziarişti sau analişti – specialişti în Uniunea Europeană, Solana este ceva mai mult decât un spaniol, ex-ministru al Afacerilor Externe, apoi Secretar General al NATO şi Coordonator al Uniunii Europene în domeniul politicii externe. Solana a devenit încarnarea funcţiei de aşa-numit lider al unei aşa-numite diplomaţii.

"Aşa-numit", pentru că în ceea ce priveşte politica externă o mulţime de lucruri continuă să fie "aşa-numite". Aşa-numitele ambasade, aşa-numita unitate, aşa-numita fermitate. Adevărata diplomaţie este condusă de capitalele statelor membre ale UE, care îşi apără aprig suveranitatea în acest domeniu.

În această lume a aşa-numitei diplomaţie, Solana circula cu o anumită supleţe. Şi-a lăsat urmele peste tot. El a devenit chipul şi urechile Uniunii, şi chiar – precum am văzut cu programul nuclear iranian – negociatorul ei. A fost un emisar de neistovit. Din cei zece ani de serviciu probabil că doi i-a petrecut în avion. El stingea focurile din Balcani până în Orientul Mijlociu, şi menţinea speranţa unui angajament european în regiunile instabile ale lumii. Vorbind în numele UE, el a trebuit să se descurce cu un mandat foarte limitat. Nu putea nici să promită nici să facă mare lucru. În spatele lui se afla o organizaţie mare, dar divizată, şi în ceea ce priveşte politica externă, adăpostită în spatele Americii. În plus, simţea pe ceafă răsuflarea fierbinte a puterilor europene – cum ar fi Franţa, Germania sau Marea Britanie – care nu doreau un concurent la Bruxelles.

De aceea, ne amintim de Solana ca fiind un diplomat jovial făcând declaraţii de intenţii, fugind adeseori de întrebări şi predicând formule diplomatice goale de sens. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că preşedintele Nicolas Sarkozy, şi nu Solana, a împins la ţărm bun convorbirile de pace între Georgia şi Rusia în 2008.

Slăbiciunea lui Solana nu era proprie, ci înscrisă în funcţia sa de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Doar acest lung şi întortocheat titlu provoca căscatul interlocutorilor străini. Uniunea l-a avut pe Solana-ul pe care l-a vrut. Şi totuşi, cred că a depăşit chiar modestele ambiţii ale Uniunii.

Nu contează cine va fi noul Solana: fie Carl Bildt, ministrul suedez al Afacerilor Externe, Jaap de Hoop Scheffer, şeful pe punctul de plecare al NATO-ului, sau altul, acesta va fi mai puternic, cel puţin în teorie. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru politica externă a UE va fi, de asemenea, vice-preşedinte al Comisiei. Problema cumulului de competenţe între Comisia Europeană şi Consiliul European, al cărui secretar general a fost Solana, va fi rezolvată.

Noul Solana va dispune de o reţea de ambasade (acum numite "reprezentări ale Comisiei") şi de câteva sute de diplomaţi. Singura problemă este faptul că statele membre nu sunt încă pregătite pentru a construi o adevărată politică externă comună şi de a abandona competenţele proprii în favoarea şefului diplomaţiei europene.

Noul Solana va trebui deci să continue să se prefacă că reprezintă şi poate să facă mai mult decât este cazul. Sau va trebui să dea din coate în jurul lui, cu riscul de a se expune unui conflict cu Paris, Londra sau Berlin.