Alegeți o limbă
Implicaţiile războiului din Libia depăşesc cu mult persoana lui Muammar Gaddafi. Rezultatul acestuia va avea repercusiuni în tot Orientul Mijlociu şi va afecta politica internaţională timp de mai multe decenii. Un principiu fundamental este în joc.
Susţinătorii intervenţiei străine cred că nu se luptă numai pentru a opri atrocităţile din Libia, ci şi pentru stabilirea unei pieţe pentru viitor. Vor să arate că s-au încheiat vremurile când un dictator putea să-şi masacreze în voie poporul. Bernard Henri-Lévy, un filozof francez care a jucat un rol improbabil în stabilirea unei legături între rebelii libieni şi preşedintele Nicolas Sarkozy, a spus: "Ce este important în această afacere este că ‘nevoia de a interveni’ a fost recunoscută."
Nicholas Kristof exprimă o opinie similară în paginile ziarului The New York Times: "Marile puteri ale lumii au dreptul şi obligaţia să intervină când un dictator îşi devorează poporul." Acest principiu a fost aprobat de către Naţiunile Unite în 2005 şi, conform D-lui Kristof, intervenţia în Libia “dă aripi unui pui golaş”.
Ar fi frumos să credem că doctrina "responsabilităţii de a proteja", cunoscută în limbaj comun sub numele R2P, este acum aplicată în mod concret. Avansarea trupelor rebelilor de-a lungul coastei libiene ar fi trebuit să-i bucure pe susţinătorii intervenţiei militare.
Zelul misionar al Occidentului
Dar în realitate, războiul din Libia este mai degrabă o ultimă salvă de aplauze pentru intervenţionismului liberal decât o nouă ridicare de cortină. Pentru că adevărul este că puterile occidentale care susţin cel mai mult acest principiu nu vor avea puterea economică şi nici sprijinul publicului pentru a efectua şi alte intervenţii peste hotare. Iar noile puteri economice în dezvoltare – China, India, Brazilia şi altele – sunt foarte sceptice faţă de acest concept.
Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite au votat pentru rezoluţia Naţiunilor Unite care autoriza intervenţia armată în Libia. Dar întregul grup al ţărilor în vogă cunoscut sub numele de BRICS – Brazilia, Rusia, India şi China – s-a abţinut. Nici una dintre aceste ţări nu are mult timp de pierdut cu Colonelul Gaddafi. Dar China, India şi Brazilia au puţin de câştigat şi multe de pierdut, riscând bani, oameni şi influenţă în intervenţiile străine. Instinctul lor le spune să-şi vadă de treaba lor şi să se concentreze asupra obiectivului de dezvoltare economică pe termen lung. Un masacru în Libia este deplorabil, fără îndoială, dar Benghazi este foarte departe de Beijing sau Brasília.
Mai sunt şi nişte complicaţii. Germania s-a abţinut, şi, prin aceasta, s-a poziţionat în afara curentului principal occidental. Africa de Sud, care a fost invitată la următorul summit al grupului BRICS, a votat rezoluţia libaneză, dar mai apoi a criticat cu voce tare bombardările.
Situaţia este clară în general. Marile puteri occidentale încă mai au zelul misionarilor care vor să salveze lumea. Puterile în dezvoltare sunt mult mai precaute şi mai egocentrice.
Aliaţii nu mai au mijloacele unei ingerinţe progresiste
Dar aliaţii occidentali sunt confruntaţi cu resurse din ce în ce mai limitate. Britanicii tocmai au anunţat o reducere importantă a bugetului apărării, iar francezii se luptă de asemenea să-şi limiteze cheltuielile bugetare şi să-şi menţină bunăstarea naţională.
Ezitările Armatei americane de a se angaja şi în acest nou conflict au fost palpabile. Preşedintele Barack Obama şi generalii săi sunt conştienţi că nu mai sunt vremurile în care un preşedinte american poate să spună pur şi simplu că America va face "tot ceea ce este necesar".
Amiralul Mike Mullen, şeful Statului Major interarme american, a declarat că cea mai mare ameninţare pentru securitatea naţională este deficitul bugetar. Într-o epoca post-Irak şi post-Afganistan, sprijinul opiniei publice pentru operaţiile militare în străinătate este de asemenea limitat.
Bineînţeles, dacă ar exista o soluţionare rapidă şi fericită a intervenţiei în Libia – înlăturarea Colonelului Gaddafi, în uralele mulţimii din Tripoli – atunci intervenţionismul liberal ar primi un avânt. Dar succesul poate fi la fel de periculos ca şi înfrângerea. Fiecare intervenţie încoronată de succes va atrage imediat după sine o alta, iar lista candidaţilor eventuali este nesfârşită.
Ca dovadă, întrebarea se pune deja în raport cu guvernul sirian care-şi împuşcă proprii cetăţeni. Dar, cu cât numărul solicitărilor faţă de puterile occidentale va creşte, cu atât va deveni mai stringent dezechilibrul crescând între ambiţie şi resurse.
BRICS ostile intervenţiilor
Acest echilibru va fi restabilit, într-o bună zi, doar dacă BRICS şi alte puteri în dezvoltare îşi vor schimba atitudinea faţă de intervenţionismul liberal. Dar sunt puţine şanse ca acest lucru să se întâmple. Guvernul chinez, care are în memorie evenimentele din Piaţa Tiananmen, din 1989, este profund îngrijorat de ideea că străinii ar putea avea dreptul de a interveni, în numele drepturilor omului, în afacerile interne ale unui stat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ruşi, faţă de cele petrecute în Cecenia.
India, Brazilia şi Africa de Sud sunt ţări democratice care nu au nevoie să recurgă la măsuri extreme şi să-şi împuşte proprii cetăţeni. Dar trecutul lor colonial le împinge să privească cu scepticism motivaţiile puterilor occidentale care vor să folosească forţa armată în întreaga lume. Şi, de asemenea, sunt toate ţări emergente care nu sunt încă obişnuite să aibă o viziune globală.
La cealaltă extremă, Marea Britanie şi Franţa şi-au menţinut obiceiul de a gândi în mod global, dar fără să aibă resursele pentru a-şi pună gândurile în aplicare. Chiar şi Statele Unite, de departe cea mai însemnată putere militară din lume, dă semne puternice că şi-a pierdut dorinţa de a fi poliţistul lumii.
În epoca victoriană, un cântec spunea: "We don’t want to fight, but by Jingo if we do/ We’ve got the ships, we’ve got the men, we’ve got the money too" ["Nu dorim să luptăm, dar pentru Domnul dacă trebuie / Avem corăbiile, avem oamenii şi avem şi banii"]. Intervenţia din Libia pare mai degrabă o ultimă reluare a acestei vechi melodii, decât un manifest îndrăzneţ al unei lumi noi.
