Şantierul este atât de imens pe străzile din Reykjavik încât este imposibil de ratat, iese în evidenţă într-o capitală cu arhitectura joasă : o catedrală de beton negru şi sticlă, acoperită cu alveole reflectante, este în curs de construcţie pe malul mării. Harpa, conceput de celebrul artistul danez Olafur Eliasson, va servi Islandei în acelaşi timp drept operă şi palat de congrese. În pofida temerilor anunţând încetarea operaţiunilor, clădirea va fi în cele din urmă inaugurată pe 4 mai. După prăbuşirea bancară a insulei, în octombrie 2008, Grupul Portus, investitorul privat carea suportat acest proiect iniţial estimat la 12 miliarde de coroane (74 milioane de euro), a avut nevoie de sprijinul guvernului islandez şi al primăriei din Reykjavik pentru ca şantierul să poată continua. Executivul a sărit deci în ajutorul acestei bijuterii arhitecturale care va fi până la urmă finalizată. Şi cum rămâne cu acea criză islandeză ?

Ajustarea fiscală mai poate aşteptă

Islanda, încă buimăcită de cvasi-falimentul ei, nu s-a precipitat într-o austeritate deznădăjduită. În sens invers tendinţelor de pe continent, insula a ales să ia un pic mai mult timp decât alţii pentru a-şi realiza "ajustarea fiscală". Astfel unele proiecte continuă să avanseze. Măsurile ei de economisire vizează 10% din Produsul Intern Brut (PIB) pe trei ani. Nimic de a face cu o altă insulă cu care Islanda este adeseori comparată, şi ea grav lovită de criză : Irlanda se aşteaptă să-şi reducă deficitul de la 32% la 9% doar în decursul anului 2011. Astăzi, Reykjavik spune ca a revenit la creştere – de aşteptat la aproximativ 3% anul acesta, şi îşi reduce datoria fără să se forţeze prea mult. Cum de a reuşit această minusculă economie (320 000 de locuitori) să iasă la ţărm în doi ani ? Economiştii avansează trei explicaţii:

Devalorizarea coroanei islandeze. Moneda a scăzut cu 40% la sfârşitul anului 2008, şi exporturile de aluminiu şi de peşte au fost reluate în această mişcare.

Principiul de "too big to save" (prea mare pentru a fi salvat). Este exact opusul "too big to fail" (prea mare pentru a da faliment), care a prevalat în Statele Unite şi Europa până în prezent, obligând statele să salveze cele mai importante bănci din sistem pentru a evita falimentele în lanţ. În Islanda, activele celor trei mari bănci de pe insulă erau prea importante (de până la zece ori PIB-ul în 2007...) pentru a fi pe deplin salvate, iar statul s-a mulţumit să cumpere activele "interne", adică împrumuturile particularilor şi ale întreprinderilor din Islanda. Acţionarii au trebuit să suporte pierderile aferente activelor externe, cele mai numeroase.

O austeritate mai puţin severă decât în alte ţări, decisă de comun acord cu partenerii sociali. Un pact de "stabilitate socială" a fost semnat în 2009, presupus a evita reducerile în sectorul social.

Redresarea economică, foarte aproape

La orizont se iveşte redresarea, determinată de exporturile acestei economii foarte deschise, dar menajele, îndatorate, sunt departe de a-şi putea trage sufletul. Consumul merge încet, la 20% sub nivelurile sale anterioare. Rata şomajului a scăzut la aproximativ 7%, după ce urcase la 9,7%. Şi totuşi, încă departe de Irlanda, a cărei rată a şomajului depăşeşte 14%.

Sigridur Gudmunsdottir face parte din acele mii de islandezi victime ale unei crize pentru care nu au nici o vină. Ea avea odinioară un "job 2007" – un loc de muncă confortabil şi bine plătit, din vremea euforiei anilor 2000. "Oamenii spun că am sărbătorit prea mult, că am consumat prea mult, am împrumutat prea mult. Dar nu este adevărat : numai o mică parte dintre islandezi au profitat cu adevărat", se enervează aceasta.

Concediată în toiul recesiunii, Sigridur a reluat, la 50 de ani, studiile universitare. "Aceasta îmi permite să beneficiez de ajutoare pentru studenţi, care sunt mai mari decât alocaţiile de şomaj", explică aceasta. Ea a contractat în 2006 un împrumut imobiliar de unsprezece milioane de coroane (68 000 de euro) pentru a-şi cumpăra o casă. Parţial indexat pe inflaţie, împrumutul a explodat după criză, la 14 milioane de coroane (86 000 de euro). Ea a fost prinsă în menghină după câteva luni : pe de o parte, volumul datoriei sale creştea, pe de altă parte, valoarea reală a casei ei se prăbuşea.

Astăzi, Sigridur nu mai ştie prea bine cum va reuşi să-şi ramburseze datoriile, dar nu se plânge : "Unii islandezi sunt în situaţii mult mai rele. Toţi cei care luaseră împrumuturi în monede străine sunt cu adevărat la greu acum". În Islanda, oamenii nu au obiceiul să se plângă. În definitiv, viaţa pe insule a fost întotdeauna grea. A se exila ca atâţia alţii ? "Este imposibil, sunt ataşată de rădăcinile mele islandeze". Redresarea islandeză ? "Întrebaţi în stradă, nimeni nu crede în redresare...".

Ascultând conversaţiile în Reykjavik, se vede că diferenţa este uriaşă între o clasă politică convinsă că pagina crizei a fost întoarsă, şi cetăţenii prinşi în capcană de cvasi-falimentul insulei, care se luptă pentru a recupera după criză. În Islanda de după crash continuă să se vorbească despre PIB şi deficit public, şi de a face din aceştia singurii indicatori ai politicilor actuale. Aici ca peste tot în Europa. Dar după ce a obligat unele bănci să facă faliment, şi a adoptat o austeritate "înmuiată", va trebui la un moment dat ca insula să se decidă să adopte instrumente alternative de măsură a bunăstării poporului său.