Bucureştiul şi-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraş puţin iubit de locuitorii lui. De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este “Ce face un oraş să fie iubit de locuitorii lui?”. Mai poate fi Bucureştiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar şi 20 de ani de speculaţie imobiliară?

Cred că un prim pas ar fi să încercăm să înţelegem la ce ne referim când suntem nostalgici şi îndrăgostiţi de pozele “Micului Paris”. Sigur, cel mai la îndemână răspuns ar fi romantismul pe care-l degajă o poză în sepia, veche de 100 de ani, cu imagini din vechiul Bucuresti. Suntem seduşi, fără să ne dăm seama, de scara umană a oraşului interbelic.

De la detaliul pietrei de caldarâm de pe stradă, la măiestria gardului de fier forjat sau esteticul corpului de iluminat, descoperim un “bun-simţ” al soluţiilor constructive. Clădirile participă şi ele cu faţadele “preţioase“, dar fără să epateze, fără să impună prin decoraţii excesive sau dimensiune. Până şi Palatul Regal sau Ateneul Român au o scară umană.

Îndrăznesc să afirm că şarmul “Micului Paris” nu vine doar din influenţa arhitecturii franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ci din dimensiunea umană, caldă, în contrast cu opulenţa “Marelui Paris” Haussmanian, care-şi intimida vizitatorul cu monumentalul clădirilor şi lărgimea bulevardelor.

Dacă înţelegem valoarea de calitate a cuvântului “mic” ne va fi mai uşor să ne plasăm într-o perspectivă care să ne permită identificarea greşelilor pe care le-am făcut de 50 de ani încoace.

Poate fi o mare capitală europeană construită pe ideea de “mic”? E un concept care pare greu de acceptat la nivelul societăţii româneşti, deşi este cel mai actual şi mai de impact model european. Suntem încă [reminiscențe comuniste?] sclavii “marelui” cel mai mare: Cea mai mare Casă, Cea mai mare Catedrală, Cel mai mare Pod suspendat . În vocabularul urbanismului modern, “mic” se traduce prin design în jurul omului, prin funcţionalitate altoită cu emoţional, adică aşa cum se făcea cînd îşi lua avânt micul Paris.

Mai putem face astăzi drumul invers? Sigur că putem, dar cu instrumentele anului 2011. Nu este vorba de o copiere a oraşului interbelic, aşa ceva nici nu mai este posibil, dar ar trebui să începem prin a reconsidera importanţa patrimoniului oraşului încă iubit – în poze. Aşa ajungem să redescoperim ce are valoros Bucureştiul de azi şi pentru ce merită să fie din nou iubit. Citiți articolul în întregime în Dilema veche!