El tutuieşte frontierele. Dintotdeauna. Acestea i-au fost leagăn. Chiar în noaptea naşterii lui, la Trieste, în 1947, când această mică bucată de pământ de pe malul Mării Adriatice, care a cunoscut splendoarea imperiului austro-ungar înainte de se alătura Italiei, a devenit pentru câţiva ani, după rătăcirile şi nebunia celui de-Al Doilea Război Mondial, "teritoriul liber Trieste".

"Îmi amintesc de feţele poliţiştilor comunişti de la frontieră şi de ţărăncile iugoslave care veneau cu ulciorul de lapte pe cap. Părinţii mei trăiau această graniţă ca pe un coşmar. Pentru mine a fost pur şi simplu o invitaţie la călătorie, o linie dincolo de care începea misterul". Această curiozitate, această dorinţă de a pleca în lume nu l-a părăsit niciodată pe Paolo Rumiz.

Cel mai lung periplu al său l-a dus de-a lungul hotarelor orientale ale Uniunii Europene, de la Marea Barents la Marea Neagră. Treizeci şi trei de zile, zece ţări, vreo 6 000 de km pe jos, cu autobuzul, cu trenul, cu autostopul, cu barca, şase kilograme de bagaje dezbărate de orice greutate inutilă, şapte carnete de călătorie şi o povestire, prima a acestui scriitor italian care a fost publicată în Franţa [Aux frontières de l’Europe, La frontierele Europei, ne tradusă încă în limba română). O călătorie verticală într-o Europă pe care o descoperă mai lungă decât largă, pentru a se apropia cât mai aproape de sufletul poporului slav.

Un atlas al popoarelor uitate

O scriere frumoasă, din umbre şi lumină, scăldată în tandreţe şi melancolie, impregnată cu arome delicate sau puternice. Şi de chipuri şi poveşti şoptite în decursul întâlnirilor cu sami (laponi), ultimii păstori de reni din Peninsula Kola, tatăl Leonid, care a fost soldat în forţele speciale ruse, Alexandru, orfanul cu inimă blândă chinuit de teama de ceea ce-l aşteaptă după doi ani de închisoare, călugării din insulele Solovki, Marius, omul-lup care doarme pe soba din casa lui pierdută în umbra capelei patronului spiritual al rătăcitorilor, zâna cu 'blini' [mini-clătite], taciturnii estoni, corurile letone, bătrânii credincioşii de pe malul lacului Peipus, Rita şi Volodia, calificaţi drept "străini" pe paşapoartele lor, tinerii elevi ofiţeri din Kaliningrad, Lilia care veghează asupra vechiului cimitir evreiesc.

Toţi aceştia reconstituie un atlas şters de către statele moderne, reînsufleţesc nişte tărâmuri nemaipomenite. Botnia, Carelia, Livonia, Curlanda, Latgale, Mazuri, Polesie, Volânia, Rutenia, Podolia, Bucovina, Bugeac, Basarabia, Dobrogea... toate aceste "foste provincii de frontieră înghiţite de geopolitică".

"Un ocean de umanitate", spune Paolo Rumiz, revendicând o "identitate pluralistă": slav în suflet, german în abordarea culturală, italian prin limbă şi puţin francez", deoarece primele sale călătorii i-au purtat paşii în Franţa şi pentru că s-a hrănit cu poveştile lui Antoine de Saint-Exupéry, Nicolas Bouvier sau Bernard Moitessier.

Trieste este un "seismograf"

Prima lui povestire, a scris-o la 21 de ani. Dar mai presus de toate, timp de ani de zile, el a urmărit pentru Il Piccolo, ziarul din Trieste, căderea comunismului, dezmembrarea fostei Iugoslavii, războiul din Balcani. "Ghemuit la extremitatea nordică a Mării Mediterane, Trieste, oraşul meu, este un seismograf, o balustradă către alte orizonturi. În cafenele era firesc să se vorbească despre ceea ce se întâmpla în străinătate. Cei născuţi la vremea mea au fost hrăniţi cu pâinea geopoliticii".

Paolo Rumiz a decis să iniţieze această excursie la graniţele Europei imediat după cea de-a 60-a aniversare a zilei sale de naştere. După o noapte de petrecere pentru a sărbători căderea frontierei Schengen în jurul lui Trieste, când a fost dată jos ultima bucată de fier simbolizând separarea de Slovenia, el şi-a dat seama că ceva îi va lipsi, "visul, linia de umbră de care trebuia depăşită, sentimentul interzisului". Apoi, "ca un somon care urcă râul", el s-a îndreptat către "sufletul slav".

Povestirea lui va fi publicată în episoade în La Repubblica. Un ritual datând din 2001. Într-o lună, Paolo Rumiz îşi va face cea de-a unsprezecea călătorie pentru cotidianul italian. Dar aceste jurnale de călătorie nu reuşesc să vindece rana deschisă de războiul balcanic despre care a scris cândva.

"M-am simţit trădat de orbirea Europei faţă de Balcani, mai ales faţă de Bosnia, unde se considera că erau numai islamişti, acolo unde erau europeni cu o cultură turcă. Această incapacitate de a explica, această impotenţă în faţa violenţei împotriva nevinovaţilor m-a îmbolnăvit, fizic. Voi simţi întotdeauna o datorie faţă de sărmanii bosniaci. Am scris mai târziu o poveste în versuri despre Bosnia, o poveste de dragoste care se desfăşoară de la sfârşitul războiului până în 2002. Cititorii care nu înţeleseseră corespondenţa de război i-au înţeles poezia. Jurnalismul nu este întotdeauna adevărul. Trebuie găsit uneori un alt limbaj. Am găsit acest decasilabic care mişca sufletul. Am putut astfel spune lucruri pe care nu reuşisem să le fac înţelese într-o viaţă întreagă de jurnalism. Astăzi, sunt ca un funambul pe muchie de cuţit, între adevărul jurnalismului şi transfigurarea oferită de poezie şi ficţiune".