Un război care se extinde

Cei 20 de consilieri militari britanci şi francezi [şi italieni] trimişi să-i ajute pe rebeli în Benghazi nu reprezintă o forţă de ocupaţie. Sunt mai degrabă consilieri decât instructori, dar sunt totuşi personal militar. Cu fiecare pas făcut de aceşti militari, implicarea NATO în razboiul civil din Libia creşte. La fel de semnificativă a fost extinderea ţintei NATO asupra convorbirilor telefonice ale lui Gaddafi şi sistemelor mici de comunicaţii prin satelit, etichetate ameninţător ca având capacitate de "dublă utilizare".

Anunţurile făcute săptămâna aceasta la Londra şi Bruxelles au însemnat o a treia modificare a rezoluţiei Naţiunilor Unite prin care se autoriza o zonă de interdicţie aeriană deasupra Libiei. Celelalte au fost decizia de a trimite veste antiglonţ rebelilor, şi scrisoarea semnată de Barack Obama în care spunea că nu există viitor pentru Libia cu Gaddafi la putere. Războiul, despre care Dl. Obama spunea mai devreme că nu va ajunge până la schimbarea regimului, tocmai s-a adâncit.

Fiecare pas a alimentat temeri în privinţa unei derive a misiunii, deşi, aşa cum a spus un observator, ar fi mai just să spunem că ţinta reală este împiedicarea unui colaps total al misiunii. Fiecare dintre aceşti paşi se cumulează, şi direcţia acestui voiaj ar trebui să ne privească pe toţi. Acum o lună, pentru unii părea că forţele lui Gaddafi se vor prăbuşi ca un joc de cărţi la scurt timp după ce primele rachete Tomahawk au zburat pe deasupra lor. Totuşi, în multe privinţe s-a produs contrariul.

S-au adaptat la mediul de luptă urban, au ascuns armele grele, au pus lunetiştii pe acoperişurile din Misurata şi au distrus zonele deţinute de rebeli cu bombe cluster. Lansatoarele lor de rachetă nu mai sunt victime sigure. Oficialii NATO au spus ieri că bombardarea unui centru de comunicaţii al brigadei 32 a lui Gaddafi au redus capacitatea regimului de a-şi direcţiona forţele spre Brega şi Ajdabiya.

Dar în acelaşi timp au fost nevoiţi să admită că lovituri ca acestea au efecte slabe în luptele de stradă din Misurata, asemănate de comandantul canadian al campaniei aeriene, locotenent-general Charles Bouchard, cu o luptă cu cuţite într-o cutie de telefon, în mijlocul căreia este dificil să ajungi. Cu alte cuvinte, o intervenţie condusă în numele protejării civililor din Benghazi ar putea avea efectul opus în Misurata, Ras Lanuf, Brega şi Ajdabiya.

Misurata ar putea foarte bine să devină punctul cheie. Este locul unde scopurile protejării vieţii non-combatanţilor şi avansarea ţintelor unui grup de combatanţi s-au contopit şi acum nu se mai pot distinge. În timp ce luptele continuă, efectul simbolic al mişcărilor NATO s-a diminuat şi el. Cu o lună în urmă poate că au fost catalizatori pentru cei din jurul lui Gaddafi care nu doreau să se afle în tabăra celor care pierd.

Dar astăzi, efectul psihologic nu mai este atât de evident. Gaddafi este departe de a tremura în pantofi. Dacă ar fi făcut-o, poate că trupele sale s-ar fi dezintegrat. În schimb, luptele se extind şi el poate să spere că va captura Misurata. Dacă asta s-ar întâmpla, ar reuşi să oprească rebeliunea armată din drumul său.

Acum există două opţiuni: să continue lupta pe termen lung aşteptând ca rebelii să devină cândva o forţă în luptă. Ceea ce ar însemna că paşii pe care i-am văzut nu vor fi ultimii, în timp ce NATO îşi ajustează prezenţa atât în aer cât şi pe pământ. A doua opţiune este întoarcerea la o iniţiativă diplomatică de genul celei propuse de Uniunea Africană sau Turcia. După cum stă acum balanţa puterii, unul sau altul din clanul lui Gaddafi ar putea să rămână la putere.

Niciuna dintre opţiuni nu este atrăgătoare, dar potrivit logicii rezoluţiei Naţiunilor Unite, cu siguranţă cel de-al doilea drum ar opri suferinţa civililor mai curând. Fiul lui Gaddafi, Saif a renunţat la rolul său de reprezentant al reformei drepturilor omului în faţa rebelilor din Beghazi. A devenit la fel de inacceptabil ca oricare alt membru al clanului Gaddafi. Şi totuşi, în absenţa prăbuşirii regimului, ar putea să devină într-un final personajul cu care diplomaţii trebuie să trateze.