În urmă cu aproape 100 de ani, capetele încoronate ale Europei s-au adunat în Londra pentru a participa la încoronarea bunicului reginei-mamă, George al V-lea. Cu toată măreţia evenimentului, mulţi chibiţi ai vremii şi-au exprimat părerea potrivit căreia acest sistem de conducere nu ar avea şanse să supravieţuiască sfârşitului de secol XX.

Dramaturgul George Bernard Shaw a desfiinţat monarhia, comparând-o cu o ”halucinație mondială” a oamenilor care se apropie de sfârșitul vieții. Radicalul nuvelist H. G. Wells a avertizat în legătură cu faptul că monarhia are tot atât de multe şanse de supravieţuire ca și ”Lama din Tibet de a deveni împăratul lumii”.

Aceste preziceri păreau destul de rezonabile. La începutul secolului trecut, vechile monarhii ale Europei au fost feudale, absurde și fără speranţa alinierii lor la spiritul democratic al timpurilor. Cu atât mai mult, s-a dovedit în scurt timp și în mod dureros că criticii aveau dreptate. La scurt timp după încoronarea lui George al V-lea, multe dintre marile dinastii au fost distruse: Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul austriac, și soţia lui Sophie au fost împuşcați mortal în Sarajevo; la sfârşitul Primului Război Mondial, vărul regelui, Kaiser Wilhelm al II-lea, a fost constrâns să plece în exil; în Rusia, Romanovii au fost măcelăriţi.

În ciuda acestor evenimente sângeroase, familia regală britanică a supravieţuit. Au existat momente de dificultate, printre care Criza abdicării, în 1936, și convulsiile populare care au urmat morţii Dianei, prinţesă de Wales, în 1997, s-au dovedit a fi cele mai ameninţătoare. Monarhia a trecut însă peste ele – și rareori a părut a fi mai puternică decât în această săptămână, când întâmpinăm nunta Prinţului William cu Catherine Middleton. Deci, este important să adresăm o întrebare evidentă: cum se explică supravieţuirea a ceea ce pare a fi la prima vedere un imens anacronism?

Supravieţuirea monarhiilor, între previziuni și anacronism

Parțial, răspunsul constă într-un extrem de inteligent pragmatism. Înţelepciunea convenţională consideră că familia Windsors nu este foarte luminată. De fapt, ei au avut cu siguranţă un bun instinct în a ştii când și cum să se adapteze. Monarhii moderni britanici au cedat compromisului ori prin a ceda presiunii de a plăti taxe pe venit (așa cum regina a început din 1993) ori prin acceptarea, săptămâna trecută, de a considera modificarea legii succesiunii în lumina noţiunii contemporane de egalitate între sexe (oricum, ideea de a permite catolicilor să se căsătorească cu membri ai familiei regale a fost abandonată ca urmare a obiecţiilor ridicate de biserica Angliei).

Totuşi, aceste tactici politice, oarecum isteţe, tot nu încep să explice afecţiunea puternică pe care britanicii o au pentru monarhie. Suntem o națiune care apreciază ritualul, obiceiul, tradiţia. Suntem profund conştienţi de trecutul nostru, de multe ori glorios, câteodată tragic și, ocazional, ruşinos. Monarhia este expresia naţională a onoarei noastre comune în faţa încercărilor vieţii.

Monarhia, în subconştientul colectiv

Și totuşi, relaţia dintre regină și supușii săi este mult mai adâncă. Aceasta pentru că monarhia nu ne defineşte doar ca naţiune: ne defineşte ca și indivizi. Respectul și dragostea noastră pentru regină sunt înrădăcinate în subconştientul nostru colectiv.

Este inexplicabil. Este sentimental. Este absurd. Uneori este complet nebunesc. Și totuşi, monarhia funcţionează încă. Aceasta pentru că umanizează ceea ce altfel ar părea ca un stat impersonal, rece și distant. Oamenii care găsesc dificil să priceapă un act al Parlamentului, o directivă de la Bruxelles, o lege semnată de un lord sau de un secretar permanent (toți părți esenţiale ale guvernării) înţeleg ideea existenței familiei regale; împărţim tragediile, bucuriile și dramele ei.

Un singur grup este lăsat afară: intelectualii. Că sunt de dreapta sau de stânga, ei întotdeauna au dispreţuit instituţia monarhiei. Nu este posibil în nici un fel ca monarhia să se potrivească cu marile și abstractele lor scheme de transformare a societăţii. Lui Tony Benn, cel mai recunoscut republican britanic, îi place să întrebe dacă noi ne-am încredinţa destinul în mâinile unui pilot de avion sau în ale unui doctor din tată în fiu. Nu există nici un răspuns la această întrebare. Instituţia monarhică nu are nici o logică.

Aceasta nu înseamnă totuşi că monarhia nu are nici un scop. Din contră, ocupă un spaţiu public care altfel ar fi ocupat de partidele politice rivale. Alternativa la regină, ca și șef al statului, ar fi o Thatcher sau un Blair; care ar fi divizat și răsplătit.

Familia regală este și un motiv de stabilitate

Prezenţa unei familii regale în inima chestiunilor noastre naţionale este unul dintre motivele principale ale extraordinarei stabilități politice din ultimii 200 de ani. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, scriitorul socialist George Orwell a mers atât de departe încât a recunoscut că prezenţa regalităţii a ajutat Marea Britanie să se salveze de la fascism în timpul crizei anilor '30. Intelectualul de stânga (sau de dreapta) nu poate accepta aceste adevăruri de bază. De aceea, cum ziua nunţii se apropie cu paşi repezi, în ultimele săptămâni, o mare parte a presei, în frunte cu The Guardian și The Independent, a lansat un tir de comentarii abuzive și răutăcioase îndreptate către familia regală. Multe dintre acestea sunt jignitoare și nedemne de a fi repetate. Unele sunt grotesc de alarmante, precum cel din The Independent, scris de Joan Smith, care reclamă în mod zgomotos cum că”Regina m-ar fi tăiat de vie când i-am spus 'hello' dar nu am făcut o reverenţă”.

Sunt însă și unele elemente sinistre. The Guardian a pregătit un plan de lecţie a monarhiei pentru profesorii de şcoală, completat cu imagini în Power Point, care să fie prezentat în clasă înaintea zilei celei mari. Este o propagandă antiregală ostentativă iar autorul nu are nici un fel de reţinere în declararea scopului său. ”Imaginile în Power Point oferă şcolarilor vocabularul, informaţia și scânteia pentru propriile lor idei, pregătindu-i pentru marea confruntare: ar trebui să fie abolită monarhia?

Nunta din această săptămână se anunță a fi un eveniment mare, prin faptul că printul William și Catherine Middleton crează promisiunea unei noi și mult mai relaxate perioade pentru familia regală. Dar în mijlocul strălucirii create de bunăvoinţa naţională, cuplul regal nu ar trebui să fie satisfăcut și relaxat. Inamicii lor inteligenţi și-au dat seama că ţelurile lor republicane nu au prea multe şanse de existenţă atât timp cât regina-mamă este încă în viaţă. După decesul acesteia, însă, ei vor lovi din nou. Familia regală va avea nevoie de toate rezervele de pragmatism și înţelepciune ca să poată supravieţui secolului al XXI-lea.