Graţie revistei sale Inguine Mah!gazine, în colaborare cu Electra Stamboulis, este în centrul unei branşe particulare a benzilor desenate (BD) : underground-ul.

L-am întâlnit la Ravennes, la sediul revistei, în subsolul librăriei-galerii-asociaţii Miranda condusă de Constantiniînsuşi. Sunt însoţit de Andrea Zoli, un prieten desenator de BD, împreună cu care am mai avut ocazia de a-l intervieva pe Constantini. La acea vreme, l-am întâlnit pentru o fanzină (broşură) distribuită în fotocopii (PuntoGIF, sau GIF era anagrama lui "Greatest Italian Failure"), creat cu câţiva ani în urmă, în valul de entuziasm pentu revistele de cult din anii şaptezeci, cum ar fi Metal Hurlant, Cannibale şi Frigidaire, revistă abandonată după numai două numere.

Pezentările odată făcute în librărie, îl urmăm pe Constantini pe scara în spirală care ne conduce în studioul redacţiei, care nu este decât o mică sală cu două birouri, tot atâtea calculatoare şi nenumărate desene şi schiţe aşezate în vrac pe mese sprijinite de pereţi. Principalul nostru obiectiv este de a înţelege ce este undergroundul , dacă este un teritoriu rezervat visătorilor sau celor care nu au ce face şi dacă trebuie, pentru a-ţi face un nume sau cel puţin pentru de a trăi din benzi desenate, să abdici de la idealurile pe care le ai.

Nici cenzură nici copyright

Dar să încercăm mai întâi să discernem personalitatea lui Constantini : născut în 1971, face primii pasi ca şi desenator în 1993, publicându-şi pentru prima dată desenele în reviste naţionale "după ce a fost de nenumărate ori refuzat de către editori", ne mărturiseşte acesta. A început cu amestecuri de ilustraţii şi benzi desenate "decorative", într-o perioadă de "criză editorială totală", fapt care l-a determinat să se dedice trup şi suflet lumii webului, care era la acea vreme la începuturi. Proiectul "Inguine" a fost iniţial prevăzut doar pentru Internet , "o unealtă perfectă pentru desen", chiar dacă "atunci când situl se schimbă, totul este de aruncat".

Internetul devine asfel vitrina graţie căreia Constantini se face cunoscut la scară internaţională şi mai ales graţie lui "Political Comics", un fel de ziar prezentând mici istorioare din cele patru colţuri ale lumii în BD. "După doi ani de BD decorative am obosit şi am hotărât că e momentul să schimb direcţia", şi nu este foarte dificil să faci asta dacă ai un pic de simţ comercial, ne povesteşte el. "Pentru mine a fost de asemenea ocazia de a înţelege lucrurile pe care le-am desenat, închis în studioul meu, fără a şti ce se întâmplă în exterior. Aceste imagini au rămas. Uneori, le văd pe diverse situri, sau în diverse reclame. În străinătate de asemenea sunt utilizate mai ales pentru ilustrarea de personaje care nu au feţe, deoarece desenul le dă o valoare mult mai puternică. Asta era BD underground : nu exista nimeni care să comande, publicul putea să profite, nu exista nici cenzură şi nici copyright".

Probabil că această ruptură radicală şi succesul care a urmat, i-au dat desenatorului din Ravenne libertatea necesară pentru a explora noi orizonturi, cu această curiozitate care caracterizează undergroundul : "să faci ceva diferit, un lucru totalemente nou, pe care nimeni să nu-l mai fi făcut niciodată. Dacă vrei să ieşi din grup, să te distingi, trebuie să spargi schemele, să faci ceva ieşit din comun. Niciodată să nu alegi un gen iar apoi să îl păstrezi toată viaţa. Din contră, este mult mai interesant să experimentezi un nou gen de fiecare dată, fără a uita vreodată că tehnica este primordială.Trebuie să desenezi enorm de mult, cum o făceau pictorii secolului al XV-lea. Eu de exemplu, desenez opt ore pe zi şi asta de când aveam 15 ani. Dar undergroundul nu este decât o chestiune de gen".

Temele evocate, imaginile, linia editorială: sunt foarte importante. "În anii şaptezeci, de exemplu, sexul era subiectul principal al undergroundului, deoarece la acea vreme putea şoca. Astăzi vorbim mai mult de politică. Revista underground perfectă este Word War 3, creată la new York de către militanţi ca Peter Kuper, care folosesc desenul pentru a-şi afirma sus şi tare ideile" spune Constantini.

Dar undergrondul rămâne încă dificil de definit : puţini sunt artiştii care nu se vând pentru bani şi rămân integri, ca de exemplu Blu sau Max Anderson şi Robert Crumb, doi desenatori. Din nefericire, cu câteva rare excepţii, "doar cei care desenează BD pentru publicul larg câştigă pentru a putea trăi".

Dar acţiunile lui Constantini nu se termină aici : perfect agitator cultural, el organizează expoziţii, întâlniri,dezbateri, şi mai ales festivalul de la Komikazen (pe care l-a creat împreună cu Stamboulis) şi graţie căruia autori de talia lui Joe Sacco, Marjane Satrapi şi Zograf au venit în Italia. Expoziţiile născute în contextul festivalului au făcut mai apoi turul Europei, o modalitate de a cunoaşte mai bine culisele BD ului pe vechiul continent.

Constantini citează în particular ex-Iugoslavia ca una din ţările cele mai interesante : acolo există desenatori de excepţie. Văzând că nu există nimic, ei sunt în mod automat underground. Ei povestesc ceea ce vor, desenează ceea ce vor. Sunt totalmente nebuni şi fericiţi pentru că sunt aşa. În Franţa din contră, în ciuda faptului că piaţa de BD este cea mai mare din lume, nu întâlnim realităţi atât de interesante.

Dar mai există oare alţi desenatori europeni care să merite a fi descoperiţi? După câteva secunde, Constantini ne dă un singur nume, "Raul" spaniolul. Nu a scris decât trei BD iar acum face ilustraţii pentru divese ziare. Nu are nici măcar un site al lui, pentru a-l cunoaşte trebuie să îi cumpăraţi cărţile, în spaniolă. Şi este un lucru ca şi făcut.

Mattia Bergamini