Luna iulie a fost până acum foarte grea pentru trupele britanice mobilizate în Afganistan. Moartea a 19 soldaţi în trei săptămâni, majoritatea din cauza exploziilor de dispozitive artizanale, a determinat o dezbatere furioasă la Londra cu privire la echipamentul nepotrivit cu situaţia al trupelor Marii Britanii.

Dezbaterea în Marea Britanie – care este împreună cu Franţa, cea mai mare putere militară europeană – ridică o întrebare politică importantă întregului continent: in ce stare sunt muşchii Europei ? Sunt ei suficienţi faţă de ambiţiile sale la nivel global ? Statisticile privind cheltuielile militare oferă un răspuns clar : în ultima decadă, toate marile puteri din lume şi-au mărit vertiginos ritmul cheltuielilor militare, doar Europa nu. Comparativ, forţa militară europeană este în curs de rapidă erodare.

Datele sunt copleşitoare. China şi-a mărit cheltuielile militare cu 194% între 1999 şi 2008. Rusia, cu 173%. Statele Unite ale Americii, cu 66%. India, cu 44%. Comparativ cu aceste cifre, în aceeaşi perioadă, Franţa şi-a mărit cheltuielile cu 3%, Italia cu 0,4%, Germania le-a scăzut cu 11%. Marea Britanie şi le-a crescut cu 20%, din cauza implicării ei importante în războaiele din Irak şi Afganistan. Continentul întreg a înregistrat o creştere de 5%. Datele provin de la prestigiosul [Institut Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm (SIPRI)](http:// www.sipri.org/).

"Cheltuielile militare sunt determinate de trei factori de bază", spune Samuel Perlo-Freeman, cercetător la al departamentului de cheltuieli militare al SIPRI. "A fi implicat în conflicte armate, ca SUA; a avea ambiţii de putere militară globală ca China sau Rusia; a înregistra o mare creştere economică, ceea ce facilitează creşterea cheltuielilor militare. Europei nu i se aplică nici unul dintre cei trei factori. Pentru obiectivele pe care ţările europene le consideră prioritare ele nu estimă util sau necesar să-şi dezvolte puterea militară".

Astfel, capacitatea de influenţă europeană la nivel global este din ce în ce mai dependentă de aşa-numita soft power (putere... de catifea) bazată pe putere economică şi comercială, pe seducţia culturală, pe atractivitatea specialităţii lor de amestec între piaţă liberă şi protecţie socială. Pentru mulţi, acest lucru este pozitiv. Dar în acest sens, există opinii de toate felurile. Din păcate faptele vorbesc de concurenţi duri într-o lume mai puţin nobilă decât cea luată în considerare de adepţii puterii de catifea. O lume în care puterea hard power (puterea grea) nu este cu mult mai puţin importantă decât atunci când Stalin, întrebat despre relaţiile cu Biserica Catolică, a spus ironic: "Papa ..? Câte divizii are Papa?"

"Europa s-a desprins de ritmul de creştere al celorlalţi. Este o sursă de îngrijorare", observă, din Franţa, Yves Boyer, director adjunct al Fundaţiei pentru Cercetări Strategice franceze. "Dacă vrem să evităm o Europă sortită decadenţei, guvernele trebuie să o doteze de mijloace în sectoarele industriei, culturii, diplomaţiei, dar şi militare. Chiar dacă este împotriva opiniei publice, guvernele au dreptul să acţioneze în interesul strategic al ţării". Tendinţa, cu toate acestea, arată o stagnare absolută în ultimul deceniu, şi estimările pentru viitoarele bugete nu o dezmint. Criza economică la nivel mondial reduce şi mai mult posibilităţile de manevră.

"În ciuda încetinirii investiţiilor ce pun în pericol disponibilitatea de materiale", spune Boyer, "Europa încă se bucură de un avantaj comparativ din punct de vedere al expertizei. Dar chiar şi acesta necesită mijloace pentru a se menţine în timp, şi actuala spirală descendentă poate fi periculoasă". Pentru a avea o idee de ansamblu, cele cinci mari puteri militare europene, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Spania, cu o populaţie echivalentă cu cea a Statelor Unite şi cu un PIB conjunct un pic inferior, adună un total de cheltuieli militare egal cu 40 % din cel al SUA.

Pe de altă parte, este clar că suma cheltuielilor militare europene rămâne mai mult o realitate aritmetică decât politică. Cu toate că venirea la putere a lui Sarkozy – cu apropierea sa de NATO şi de SUA – deschide calea pentru dezvoltarea unei politici de apărărare europeane comune, realitatea este că nu sunt progrese semnificative în acest domeniu. Forţa militară europeană rămâne pulverizată în multe fragmente, în timp ce la orizont se ridică naţiuni reale fără probleme de coeziune şi din ce în ce mai înarmate.