Rar am văzut politicieni care să acţioneze atât de iresponsabil ca vinerea trecută. La Berlin, Bruxelles, Paris, Roma şi Luxemburg s-a tăcut, s-a înşelat şi chiar s-a minţit pe faţă. Şi toate astea numai pentru a păstra secretă o întâlnire a unor miniştri de Finanţe la care, cum s-a spus ulterior, s-au schimbat doar câteva păreri în legătură cu Grecia care se afundă tot mai mult în criză, dar nu s-au luat niciun fel de decizii.

Guvernele statelor membre ale zonei euro au reuşit în doar câteva ore să irosească ultima brumă de încredere pe care cetăţenii o mai aveau în acţiunile lor de salvare. Cine să creadă de acum încolo că grecii nu vor să iasă în niciun caz din uniunea monetară, dacă politicianul responsabil de grupul euro, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, execută această manevră de înşelăciune? Mai întâi el dezminte în scris că miniştrii de finanţe s-au întâlnit în Luxemburg. Apoi, el a jurat public credinţă grecilor. În cele din urmă aflăm că el personal i-a invitat pe colegi.

Falimentul Greciei, realitate sau manipulare?

Fiecare cetăţean interesat în oarecare măsură de politică se va întreba acum mirat sau supărat cât de dramatică este situaţia Greciei cu adevărat. Se află ţara, în ciuda tuturor ajutoarelor şi a afirmaţiilor contrare, aproape de faliment? Asta ar însemna că se dizolvă şi o altă promisiune a guvernanţilor: aceea că grecii vor rambursa toate creditele pe care le-au primit de la partenerii lor cu dobânzi şi dobânzi compuse. Iar dacă nu plătesc, plătitorul de taxe va fi tras la răspundere.

Nu este prima oară când cetăţenii se simt înşelaţi. Deja cu un an în urmă, atunci când criza datoriilor elenilor devenea tot mai ameninţătoare şi totul indica faptul că Atena are nevoie de ajutor străin, responsabilii din Berlin, Bruxelles şi din alte capitale negau situaţia precară. În ultima secundă, tot au aprobat până la urmă alocarea unor credite în valoare de 110 miliarde de euro Contribuabilii îşi frecau ochii de uimire.

După acelaşi model, s-a desfăşurat salvarea Irlandei. Mai întâi cele mai importante ţări din zona euro au negat faptul că guvernul de la Dublin nu se mai descurcă singur. Dar brusc a început să se negocieze un pachet de salvare. În cele din urmă a venit rândul Portugaliei. Nu, ţara economiseşte şi se reformează, situaţia este însă dătătoare de speranţă – se spunea din nou. Apoi s-a aflat că Lisabona nu putea să plătească nici măcar salariile funcţionarilor săi publici – iar ţara se ascunde sub umbrela de salvare.

Politica nu poate trece de pieţe

De dragul corectitudinii, se poate admite că ţările euro ca şi Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană au fost suprasolicitate de evenimente, cel puţin la începutul crizei dramatice a datoriilor, şi poate au crezut într-adevăr că statele vor ieşi la liman fără ajutor. Dar de vineri lucrurile stau altfel. Vineri publicul a fost în primul rând minţit în faţă deliberat. Şi două zile mai târziu nu există o explicaţie şi nici o scuză pentru asta. Politicienii responsabili pentru asta tac.

Dacă reuşesc să scape cu minciuna, atunci într-adevăr Uniunea Monetară are o mare problemă. Înşelăciunea îi întăreşte pe toţi cei care oricum ar renunţa la euro cu mare plăcere. Şi ea dă aripi fanteziei contribuabililor, care se îndoiesc că într-o bună zi îşi vor recupera banii împrumutaţi.

Poate că politica ar mai putea să ignore sensibilităţile cetăţenilor, dar ea nu poate trece de pieţe. Chiar în timpul haosului de comunicare de vineri, euro a pierdut până la doi cenţi faţă de dolar. Investitorii s-au reorientat către bond-urile americane. Un lucru este cert: Pentru ca încrederea să fie recâştigată, inducerea în eroare deliberată de vineri trebuie să aibă consecinţe.