Alegeți o limbă
Refuzul aliaţilor vestici de a interveni în revoltele din Siria aşa cum au făcut-o în Libia ar putea fi foarte bine pus pe seama lipsei de potenţial. Represiunea condusă de regimul lui Assad asupra protestatarilor din Siria, totuşi, nu este mai umană sau acceptabilă decât ceea ce Gaddafi a făcut şi continuă să facă în încercarea de a înăbuşi revoltele propriilor protestatari.
În Siria, cu toate acestea, orice intervenţie militară ar fi mult mai complexă, şi având în vedere aşezarea strategică a ţării, în cuibul de viespe al Orientului Mijlociu, consecinţele ar putea fi de necalculat. Nu e de mirare că Vestul nu se grăbeşte acolo – mai ales că pare să se fi împotmolit în Libia. Nu e deloc surprinzător. De fapt, este un rezultat logic al eşecului de a-şi da seama înainte de vreme cum ar fi vrut – şi într-adevăr, cum vor putea – să îndeplinească singurul obiectiv cu sens (pe care îl acceptă cu greutate) al întregii afaceri: îndepărtarea lui Gaddafi.
Raţiunea de a nu încerca oprirea tancurilor siriene de la masacrarea demonstranţilor nu are scuze pentru Uniunea Europeană, care în timpul ultimei crize a eşuat încă o dată cu adevărat, şi a fost chiar incapabilă să facă şi puţinul pe care l-ar fi putut face, într-un timp rezonabil, cu propriile resurse.
Cum este posibil ca cele mai puternice sancţiuni împotriva celor mai proeminenţi membri ai regimului sirian să fi fost aplicate abia pe 10 mai, şi ca şeful regimului, preşedintele Bashar al-Assad, să nu fie pe listă? Cum este posibil ca Uniunea să ofere aprobarea unui embargo al armelor împotriva Siriei abia luni (9 mai), la aproape două luni de la izbucnirea protestelor?
Ambele acţiuni pot fi considerate doar acte de complezenţă. Dar de ce nu au venit măcar mai curând, pentru a trimite acel “semnal clar şi ferm” despre care tot vorbesc politicienii europeni? Ceea ce reiese, ca de obicei, este doar neputinţa.
Paradoxal, o explicaţie poate fi încăpăţânarea, aşa numita construire a unei diplomaţii europene comune. Până acum, totuşi, singura influenţă a acestei diplomaţii comune asupra visului Uniunii de a-şi face simţite capacităţile militare pe scena internaţională a fost una negativă.
Deciziile sunt luate la fel ca înainte: statele membre importante ajung la o înţelegere între ele, Pentru a nu părea atât de jenantă, o nouă rundă de deliberări trebuie să se reia, doar din politeţe, şi astfel sunt implicaţi şeful de Politică Externă a UE, Lady Ashton şi grupul ei. Nu e de mirare că Bruxelles face chiar mai puţine ca înainte.
