Alegeți o limbă
În grădinile Albia din Bilbao, vreo 50 de manifestanţi mai vârstnici merg încet pe sub platani. În majoritate femei cu feţe dure, ţin în mâini pancarte cu fotografii. Cu toate că este un protest paşnic, chipurile de pe fotografii - fii, fiice, soţi, soţii sau rude în închisoare - sunt cele ale membrilor ETA, grupul separatist basc, care a ucis 800 de oameni în atentate şi împuşcături în ultimele patru decenii. Cele mai recente, feţele mai tinere, includ mai multe femei. Ele sunt printre cele 750 de persoane acum în închisoare pentru crime în legătură cu ETA. Pentru majoritatea spaniolilor, membrii ETA sunt terorişti însetaţi de sânge. Pentru cei care poartă pancartele în grădinile Albia, ei sunt "prizonieri politici" sau "patrioţi". "De ce am omorât noi unii duşmani ai poporului nostru ? Pentru că ne-au obligat să o facem", aşa zice Manuel, unchiul lui Irantzu Gallastegui, o femeie care a luat parte la faimoasa răpire şi ucidere a unui tânăr consilier municipal basc, Miguel Angel Blanco.
Astăzi, conducerea fragilă a ETA-ului este bazată în cea mai mare parte peste graniţă, în Franţa. Un afiş "Cei mai căutaţi" arătând şase membri împodobeşte zidurile de poliţie din întregul sud al Franţei. Patru sunt bărbaţi - capturaţi de când a fost tipărit afişul cu 15 luni în urmă. Ultimii doi încă în libertate sunt femei: Iratxe Sorzabal şi Izaskun Lesaka.
Raportul între bărbaţi şi femei reflectat în afiş este un semn de schimbare profundă într-un grup cu rădăcini catolice şi conservatoare. ETA a fost o dată o lume de bărbaţi. Ani de zile, rolul public al femeilor a fost cel de mame îndurerate lângă mormintele activiştilor de sex masculin. "Erau văzute ca întreţinătorii focului ", spune Jesus Casquete, de la Universitatea Ţării Bascilor. Iratxe Sorzabal şi Izaskun Lesaka sunt o dovadă de cât de departe au ajuns de atunci femeile din ETA. Asociată cu grupul de mai mult de un deceniu, Sorzabal, 37 ani, a fost închisă în Franţa timp de doi ani, în 1997, după ce a fost prinsă cu doi bărbaţi înarmaţi din ETA într-o fermă aparţinând unor separatişti bretoni. Revenind în Spania în 1999, a devenit un profesor de Euskara la Irun, şi o purtătoare de cuvânt pentru prizonierii ETA. Arestată apoi eliberată în 2001 - nu erau dovezi suficiente pentru a susţine că era un membru din comando-ul ETA - ea a fugit în Franţa, scăpând miraculos în mod frecvent de prindere, spre deosebire de ceilalţi "*Cei mai căutaţ*i" colegi. În februarie, ea şi şeful operaţiunilor ETA, Iurgi Mendinueta, au accidentat o maşină pe care o furaseră. Înainte de a fugi, au săpat o groapă în apropiere, pentru a ascunde un ordinator portabil. Acesta conţinea o fotografie de Sorzabal cu un tânăr copil. Ea nu este prima femeie din ETA ce a crescut copii sub un nume fals în orăşele din Franţa. Experţii o plasează printre Şoimii ETA - cei care cred că uciderea trebuie să continue dacă vor ca visul unui stat Basc, alcătuit din patru provincii spaniole şi o parte din sud-vestul Franţei, să se realizeze vreodată. Ea este acum printre cei mai bine plasaţi pentru a prelua postul lui Mendinueta.
Izaskun Lesaka, 34 ani, poate fi chiar mai sus în ierarhia ETA. Ea a fugit din Spania în 2002. Informaţiile recente despre ea sunt puţine. Rapoarte pretind că ea este autorul comunicatelor ETA şi una din cei trei care exercită controlul politic asupra grupului, şi dau ordine comandourilor. Numai câteva femei s-au ridicat atât de sus. "Drumul spre conducere trece prin implicarea activă în comandouri", spune Carrie Hamilton, un istoric. "Este inevitabil ca, la un moment dat, unele să ajungă pe poziţii de lider".
Statisticile şi dovezile anecdotice indică faptul că situaţia s-a schimbat rapid din 2002, când doar 12% din prizonierii în legătură cu ETA erau femei. Până în 2009 această cifră a crescut la aproape 25%. Dacă recentele arestări ar fi un indicator, proporţia ar fi acum de aproape jumătate. Nu toată lumea este surprinsă. Femeile au fost prezente în ETA de la început, chiar dacă aproape întotdeauna în roluri mai mici. Ele ţineau adăposturi sigure, ascundeau activişti sau arme. Ele urmăreau politicieni sau ofiţeri de poliţie la slujbă, stând sfielnice în rândurile din spate ale bisericii. Primele femei ce s-au alăturat comandourilor şi-au dat seama că sexul lor este un obstacol.
Cea mai faimoasă a fost Idoia López Riaño, alias La Tigresa, tigroaica, cu ochii verzi, o femeie înarmată plină de farmec, pe care poliţia, jurnaliştii şi unii foşti tovarăşi pocăiţi au zugrăvit-o ca o mâncătoare de bărbaţi şi un monstru ucigaş. Legenda o descrie navigând prin discoteci pentru a agăţa tineri poliţişti pentru câte o noapte de pasiune şi apoi calm băgând gloanţe în alţii câteva zile mai târziu. Ea îşi ispăşeşte acum sentinţa de 30 de ani de închisoare pentru 23 de asasinate. "Ea se plângea de obicei de faptul că femeile trebuiau să facă de două ori mai mult decât bărbaţii ca să-şi dovedească valoarea", a spus un fost tovarăş de arme.
În ultimul deceniu a apărut o nouă tendinţă. Primul simbol al schimbării a fost Olaia Castresana, o educatoare de grădiniţă în vârstă de 22 de ani din San Sebastian. În timpul săptămânii, ea avea grijă de copii sub şase ani; la sfârşit de săptămână şi în timpul vacanţelor ea exploda lucruri, şi oameni, pentru ETA. O bombă i-a explodat în cele din urmă în mâini, în staţiunea Torrevieja în 2001. Puterea exploziei a trimis o ploaie de bucăţi de zidărie şi de corp asupra unei piscini din apropiere. Castresana a devenit un nouă femeie "martir". ETA a numit mai târziu un commando cu numele ei. Destul de repede, poliţia a observat o creştere a numărului de femei în ETA. Unele, ca Soledad Iparraguirre, erau lider de comando. Iparraguirre avea un statut legendar în rândurile poliţiei spaniole, fiindcă jurase răzbunare după ce aceştia i-au ucis iubitul într-un schimb de focuri când ea avea 20 de ani. Poliţia a depistat-o în 2004, împreună cu liderul ETA Mikel Albisu, într-o fermă franceză. Ei au descoperit fiul de opt ani al cuplului, cunoscut sub numele de Pierre .
Într-o nouă zi de morţi în Ţara Bascilor, viaţa merge înainte ca de obicei în barul separatist Herriko Taberna în Bilbao. Trei rânduri de fotografii colorate atârnă pe perete, cei 24 de oameni, numai din acest bar, care se află în închisoare. Şapte sunt femei. Fotografiile lasă puţin loc pentru îndoială despre cine sunt eroii pentru cei care vin aici. Fata de la bar admite că îi cunoaşte, dar nu vrea să vorbească. "Sunt chiar eu o fostă prizonieră", explică ea umplând halbele de bere . "Nu vreau sa risc".
ANALIZĂ
50 de ani de violenţă etnică
Atentatul comis la Burgos şi care a făcut 50 de răniţi, în 29 iulie, este pentru ETA o manieră de a celebra cea de a cincizecea aniversare a creaţiei sale, în 31 iulie 1959. Membrii grupului terorist sunt animaţi de "un naţionalism cu caracter etnic şi exclusiv (...), sunt înclinaţi spre intoleranţă şi spre o justificare a violenţei", explică în El Pais, Fernando Reinares, profesor de ştiinţe politice la universitatea Juan Carlos I şi specialist în terorism.
Membrii ETA profită şi de "sanctuarul francez" după acţiunile lor teroriste, ca şi de un "prestigiu social" în mijlocul anumitor medii ale populaţiei basce. Tinerii recruţi răspun se pare unor motivaţii "pasionale": frustraţie, "ură de Spania şi de tot ceea ce se defineşte ca spaniol" ca şi efectul unei "sub-culturi a violenţei" în care au crescut. Nevoia de "a se afirma ca basci (...) în cadrul reţelelor sociale bazate pe legături afective de prietenie sau de rudenie" este încă un criteriu fundamental. Dar astăzi, conchide Reinares, teroriştii nu mai sunt decât "o sută de pistoleros la care societatea a întos spatele".
