Alegeți o limbă
Fondul Monetar Internaţional era o organizaţie prin intermediul căreia economiile bogate ale Occidentului ofereau planuri de salvare economică statelor emergente. Însă acum situaţia s-a schimbat.
Cu excepţia Germaniei şi, poate, a Japoniei, acum Occidentul este practic în stare de faliment. Acum, economiile aflate în dezvoltare rapidă din Asia şi America Latină oferă planuri de salvare economică Occidentului. Chiar şi Statele Unite, care au o mare influenţă în cadrul FMI, sunt practic finanţate de China. Iar China are mai puţine voturi în cadrul FMI decât Marea Britanie.
În acest context, există un argument al echităţii în procedura de oferire unui nonoccidental a postului de director general al FMI. De asemenea, există şi un motiv de ordin practic: specialiştii din afara Occidentului ar oferi, cel mai probabil, o soluţie mai detaşată din punct de vedere sentimental şi mai îndrăzneaţă economiilor în dificultate din zona euro; este vorba de o soluţie exclusă de fiecare dată în acest moment – aceea de renunţare la moneda unică.
Christine Lagarde nu are puterea de a zice Nu
Cred că ar fi foarte greu să ne-o imaginăm pe Christine Lagarde putând spune Greciei următorul lucru: "Nu aveţi nevoie de un alt plan de salvare economică, fie că respectaţi sau nu condiţiile împrumuturilor primite; pe termen lung, cea mai bună soluţie pentru voi ar fi renunţarea la moneda unică". Oricât de impresionantă ar fi, ministrul francez al Finanţelor este, la fel ca şi ceilalţi candidaţi europeni, prea ataşată de structurile europene şi de elitele franceze pentru a renunţa pur şi simplu la moneda euro. Pentru un expert din Singapore, care are mintea limpede şi este lipsit de pasiuni, a recomanda Greciei să renunţe la euro ar fi o decizie mult mai puţin traumatizantă.
Şi chiar dacă nu este cazul, cred că ar fi mai bine fără o persoană despre care ne-ar trece prin minte ideea că ar fi un apropiat al preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy. Prin urmare, chiar dacă este adevărat că Christine Lagarde cunoaşte bine culisele amuzante ale zonei euro, totuşi ea ar putea să fie şi puţin oarbă în legătură cu deficienţele acestui sistem. Influenţa politică pe care ea într-adevăr o deţine este utilă doar dacă este direcţionată în sensul cel bun.
Un expert, mai degrabă decât un politician
În plus, influenţa Fondului Monetar Internaţional este mai mult financiară decât politică, iar metodele sale sunt intelectuale şi diplomatice. Este nevoie de o persoană capabilă să meargă la rădăcină pentru identificarea problemelor Europei, nu doar să fie cheltuiţi bani pentru o serie de planuri de salvare economică. Şi, fără dubii, cauza fundamentală a crizelor datoriilor statelor suverane în zona euro este competitivitatea sau, mai précis, lipsa acesteia, precum şi lipsa capacităţii de revenire în cadrul sistemului actual.
Regimul cotei unice a dobânzii a eşuat. În momentul de faţă, Banca Centrală Europeană intenţionează majorarea dobânzilor de teama inflaţiei. Probabil că Germania va face faţă acestei situaţii, dar o astfel de măsură ar împinge şi mai mult în prăpastie piaţa imobiliară şi băncile din Spania, declanşând o nouă criză. O economie aflată în criză are nevoie de opţiunea devalorizării monedei (aşa cum există în Marea Britanie), pentru a stimula exporturile şi a putea reveni la normal.
În următorii ani, vreun politician din Portugalia, Irlanda sau Grecia – poate vreun naţionalist dezagreabil sau vreun demagog – va cere încetarea sărăciei, a nesfârşitei "austerităţi", a stagnării economice şi a emigraţiei, propunând ieşirea ţării din zona euro. Viitorul director-general al FMI va fi suficient de înţelept să prevină acest lucru. Pentru statutul său de "vedetă rock în domeniul financiar", Christine Lagarde nu poate deţine această funcţie. Nu îi pot pronunţa numele, dar aş înclina oricând mai mult pentru Tharman Shanmugaratnam (expertul din Singapore de care am vorbit anterior).
