Alegeți o limbă
Acum câtăva vreme, având în vedere concluziile Consiliului European din primăvara aceasta, am început să mă întreb dacă nu cumva regele e gol. M-am străduit să înţeleg ceea ce părea a fi o prăpastie imensă între ceea ce a fost promis şi anunţat, şi rezultatele groaznic de slabe şi modeste. Ici şi colo, am asistat stupefiat la miracolul multiplicării declaraţiilor câteodată contradictorii şi aproape întotdeauna incendiare la adresa pieţelor financiare, din partea responsabililor Uniunii Europene.
Cu capacitatea sa analitică extraordianară şi inteligenţa şi cultura sa sclipitoare, prietenul meu [istoric] José Medeiros Ferreira a comparat situaţia actuală a Europei cu ultimii ani ai Imperiului Austro-Ungar, atunci când puterea era deţinută de către o elită birocratică deconectată de realitate. Cred că are perfect dreptate: birocraţia Uniunii, care a lucrat mult pentru a îndepărta cetăţenii de ideea-însăşi de Europa, se mulţumeşte să-şi îngrijească propriile interese, fără să se preocupe de proiectul european.
Când văd că declaraţiile făcute de [preşedintele Băncii Centrale Europene] Jean-Claude Trichet (şi nu pot decât să-mi imaginez că [succesorul său desemnat] Mario Draghi - orbit de dorinţa de a părea în ochii germanilor mai teuton decât ei-înşişi - nu se îndepărtează deloc de poziţia atât oficială cât şi neoficială a Băncii Centrale Europene) vin în sprijinul măsurilor evident insuportabile impuse Greciei, chiar în momentul în care BCE începe să crească dobânzile, în ciuda unei creşteri economice anemice a zonei euro şi a crizei pe care o traversează ţările periferice, nu pot decât să mă întreb: independenţa băncilor centrale este o idee chiar atât de bună precum credeam?
Ceea ce îmi este cel mai greu să înţeleg este motivaţia principalilor lideri politici europeni de a continua cu administrarea unui remediu care şi-a dovedit pe deplin efectele deplorabile la pacienţii cărora le-a fost administrat, şi chiar, în cele din urmă, asupra lor-înşişi şi a intereselor pe care ar trebui să le apere.
Prostie clară sau punere în scenă elaborată?
Mărturisesc faptul că am petrecut ceva vreme - într-un elan de generozitate - şi am făcut eforturi mari pentru a înţelege logica acestui comportament, crezând că este vorba de o postură morală, legată de preocuparea legitimă de a proteja investitorii care deţin titlurile de stat emise de aceste ţări aşa-zise periferice. Apoi, constatând că este vorba despre investiţii care, sub pretextul unei cote de risc ridicate, aduc un beneficiu cu mult mai mare decât cel al titlurilor cele mai sigure, am tras concluzia că niciun argument moral nu se poate opune ideii ca creditorii să sacrifice o parte din câştigurile lor atâta vreme cât investiţiile le sunt garantate.
Dacă nu există nicio explicaţie morală logică, aceste acţiuni se datorează oare unor politici făurite în jurul intereselor financiare? Şi în cazul acesta este dificil de găsit logica acestui comportament, pentru că, insistând asupra unor programe de austeritate drastice, care nu fac decât să agraveze situaţia financiară a statelor şi să îngreuneze capacitatea lor de a-şi respecta angajamentele, liderii politici europeni merg pe o cale total opusă acestor interese financiare.
Şi atunci mi-am amintit remarcabilul eseu al lui Carlo Cipolla, "Allegro ma non troppo: legile fundamentale ale prostiei omeneşti", şi regula sa de aur a stupidităţii: idiot este cel care face rău unei alte persoane sau unui grup de persoane fără să obţină niciun avantaj personal, şi este el însuşi afectat de gestul său.
O întrebare îmi vine în minte: făcând o paralelă între analiza indivizilor făcută de Cipolla şi cea a instituţiilor, n-am putea spune că Uniunea Europeană este stupidă?
Doar dacă, bineînţeles, toate acestea nu sunt decât o înscenare complexă, şi există de fapt un plan B al cărui obiectiv ar fi să scoată din clubul celor bogaţi - cu alte cuvinte din zona euro - aceste populaţii bronzate care s-au infiltrat pe ascuns. Precum irlandezii care - în ciuda faptului că au ochii şi pielea deschişi la culoare - au înşelat Europa, făcând-o să uite o vreme că avea obiceiul să-i trateze precum robii săi. De altfel, nu tocmai aceste oiţe negre au votat "NU" la referendumul care trebuia să consolideze integrarea europeană? Nu cumva este exact ceea ce a vrut să spună comisarul Maria Damanaki*?
*Comisarul pentru afaceri maritime şi pescuit a avertizat, pe 25 mai, că există riscul ca ţara sa să iasă din zona euro dacă nu reuşeşte să facă eforturile necesare pentru a-şi reduce imensa datorie internă.
