Femeile poloneze care trăiesc în Marea Britanie au, în medie, mai mulţi copii decât compatrioatele lor care locuiesc în Polonia. Atunci când ziarul polonez Gazeta Wyborcza a difuzat această ştire în urmă cu câteva luni a fost o mare surpriză, dar nu total neaşteptată.

Numeroase comentarii au evidenţiat puternice discrepanţe între discursul public polonez şi realitatea socială. Occidentul este prezentat ca fiind liberal, chiar libertin, şi, din această cauză, este un mediu foarte periculos şi coruptibil pentru tineri. Dar copiii? Ei nu au loc în acest cadru. O dată la câteva săptămâni, câte un politician conservator lansează semnale de alarmă în legătură cu situaţia demografică dezastruoasă a ţării. Femeile poloneze au în medie doar 1,23 copii, iar acest lucru este o veste proastă pentru viitorul ţării.

Politicile sociale din Polonia, un eşec

Explicaţiile oferite pentru rata scăzută a natalităţii au fost în mare măsură ideologice. Situaţia a fost pusă pe seama hedonismului generaţiei tinere, culturii populare permisive, accentului exagerat pus pe sexualitate şi lipsei de patriotism. Iar când s-a aflat că, de fapt, cauzele reale ar putea fi mai simple – serviciile sociale sub nivelul standardelor, sistemul medical marcat de carenţe şi adesea indisponibil, lipsa locurilor de muncă pentru părinţi şi a grădiniţelor pentru copii, casele scumpe – comentariile nu au fost comode. Deodată, faptul că femeile poloneze din Marea Britanie au mai mulţi copii decât cele provenind din Bangladesh a fost explicat prin eşecul politicilor sociale din Polonia.

Adevărul incomod este că cea mai educată generaţie din istoria Poloniei – aproape jumătate dintre tinerii de 25 de ani sunt absolvenţi de studii superioare – se confruntă cu o piaţă a forţei de muncă foarte dură. Iar acest lucru nu se datorează doar crizei economice globale: Polonia s-a confruntat doar cu o perioadă de încetinire a creşterii economice, nu cu un declin al Produsului Intern Brut. În pofida acestei situaţii, viitorul celor mai mulţi tineri polonezi nu este nici pe departe strălucitor – statul care a plătit foarte mult pentru a-i educa nu are nevoie de ei pe piaţa muncii şi nu are idee ce poate face cu ei: rata oficială a şomajului în rândul absolvenţilor de studii superioare este de aproximativ 20%. Iar cei care au locuri de muncă sunt şi ei frustraţi – simt că lucrează sub calificarea pe care au dobândit-o, adesea la locuri de muncă de tip "McJobs", fără perspectivele unei cariere, şi foarte adesea câştigă o mare parte a salariului în mod neoficial, pentru a evita impozitele – situaţie care îngreunează obţinerea unui credit imobiliar. Practic, nu există siguranţa locului de muncă; angajatorii consideră că este o piaţă a cumpărătorilor şi cred că întotdeauna pot găsi un angajat mai bun (a se citi mai "maleabil"). Fac cu greu angajări şi sunt dornici de concedieri.

Spania, de două ori mai rău în materie de şomaj

Pentru majoritatea vest-europenilor, această situaţie este foarte cunoscută. În Spania, rata şomajului în rândul absolvenţilor de studii superioare este de două ori mai mare decât în Polonia. Ceea ce este diferit în Polonia este rata mare a emigraţiei şi lipsa completă a mişcării de protest, situaţie care explică de ce politicienii păstrează tăcerea faţă de această problemă sau oferă false explicaţii de tip ideologic.

O parte a problemei este structurală. În economia poloneză slab-tehnologizată, dominată de companii mici – firme de familie -, există puţine locuri pentru persoane educate. În ultimele săptămâni, ziarul la care lucrez a publicat scrisoarea trimisă de o tânără absolventă care îşi pregăteşte teza de doctorat. Ea nu îşi poate găsi un loc de muncă pe măsura calificării. Când a încercat să se angajeze într-un post de consilier, potenţialul şef i-a transmis că o doreşte pentru a fi amanta lui, adăugând: "dacă nu accepţi acest lucru, să nu îmi răspunzi la email – nu îmi pasă ce crezi". Iar acum încercaţi să vă imaginaţi 50.000 de absolvenţi de facultăţi în domeniul umanist – atât de mulţi obţin diplomele în fiecare an – pe o astfel de piaţă a muncii.

Probabil că cea mai mare problemă o reprezintă statul ineficient şi clasa politică deconectată şi pe cale de îmbătrânire. Două dintre cele mai mari partide politice poloneze sunt conduse de persoane care au 50 – 60 de ani, oameni care au crescut luptând împotriva sistemului comunist. Ei vorbesc despre problemele tinerilor, dar nimic mai mult. Soluţiile pe care statul le poate oferi – unele reduceri fiscale acordate companiilor care angajează absolvenţi de studii superioare – sunt total nepotrivite. Aparatul de stat este supraextins şi are o ineficienţă notorie: Guvernul a recunoscut de curând că, pentru a plăti indemnizaţii sociale de 50 de zloţi polonezi, cheltuielile cu activităţile administrative sunt de 100 de zloţi. În acest caz nu este de mirare că nu sunt fonduri pentru programe sociale de orientare profesională a tinerilor şi nici că aceştia părăsesc Polonia. Potrivit unui sondaj recent, în 2009, între 1,8 şi 2,4 milioane de polonezi, majoritatea tineri, munceau în străinătate. În pofida crizei din Occident, nu par să revină în ţară.

Politicienii de la Varşovia pot spune "nu vrem ca tinerii noştri să fie la Londra, ci îi vrem în Polonia". De fapt, de fiecare dată când spun acest lucru, răsuflă uşuraţi. Sunt mulţumiţi că tinerii au plecat – nu există proteste, nu există infracţionalitate, nu sunt probleme. Unii chiar trimit şi bani în ţară.