Alegeți o limbă
Pietre aruncate spre oameni paşnici, spre europeni. Aceste scene au avut loc la Split în cursul mitingului violent la care au participat 10 000 de homofobi împotriva celor 400 de participanţi la prima paradă gay, organizată pe 11 iunie în al doilea oraş ca mărime din Croaţia. Prin urmare, ne bucurăm prea devreme de finalizarea negocierilor pentru aderarea Croaţiei la UE.
După evenimentele de la Split, sunt mai multe motive să credem că europenizarea nu este o absolută necesitate a societăţii noastre, ci un proces impus de actualul raport de forţe din Europa. Şi, chiar din punct de vedere pur formal, încă nu s-a stabilit nimic: cei doi ani care ne separă de aderarea deplină la Uniunea Europeană par o eternitate.
Nu putem uita uşor precedentele obstacole de care s-a izbit Croaţia în drumul lung spre Europa: în decembrie 1995, din cauza crimelor comise în cursul Operaţiunii "Furtuna" – împotriva etnicilor sârbi din regiunea croată Krajina –, am fost prima ţară căreia i s-a refuzat aderarea la Consiliul Europei. La acea vreme, actualul premier Jadranka Kosor era vicepreşedinte al Parlamentului, iar Ivo Sanader – predecesorul său deţinut acum la Graz (Austria) pentru acte de corupţie – era ministru de Externe.
Zece ani mai târziu, începerea negocierilor în vederea aderării a fost amânată din cauză că nu fusese arestat generalul Ante Gotovina – care comandase trupele croate în cursul Operaţiunii "Furtuna" –, în timp ce Sanader era prim-ministru, iar Kosor era cea mai apropiată colaboratoare a sa. Cu acest tandem aflat la putere, Croaţia a devenit ţara care a avut cele mai îndelungate negocieri pentru aderare – şase ani interminabili. În anul 2000, ni se promitea că vom adera la UE în 2006. Iar Sanader arborase steagul albastru cu stele galbene în centrul Zagrebului precum un maratonist care ar începe să celebreze victoria după ce a parcurs doar 30 de kilometri.
Croaţia a fost mai europeană la finalul anilor 1980
Ultima etapă a maratonului riscă să fie cea mai dificilă, pentru că pe ultimii kilometri trebuie să luptăm cu propriile slăbiciuni. În plus, trebuie să organizăm un referendum pe tema aderării. Atitudinea Guvernului, care refuză să ţină cont de riscurile privind un posibil eşec al referendumului, este surprinzătoare: dacă Guvernul se teme de rezultatul plebiscitului, nu ştie cum să inverseze această tendinţă, iar dacă este convins că oamenii se vor pronunţa în favoarea aderării, trebuie să creadă că nu se va mai întâmpla nimic.
În mod paradoxal, Croaţia era mai europeană la sfârşitul anilor 1980 şi la începutul anilor 1990, într-o perioadă intermediară între căderea socialismului şi instaurarea "democraturii" liderului naţionalist Franjo Tudjman. La acea vreme, procesul de europenizare venea de jos, acum este impus de sus. Între timp, societatea a acceptat spiritul antieuropean lăsat de Tudjman, pe care Uniunea Democratică Croată (HDZ - partidul aflat la putere) a construit statul.
Iată ruşinea pe care o simţim după mitingul homofobilor de la Split! Cine mai crede că societatea noastră nu este izolaţionistă, închisă, xenofobă sau insulară? Prin urmare, ne-am bucurat prea devreme: va trebui să facem presiuni asupra Guvernului pentru a nu îşi pierde suflul pe ultimii metri ai cursei. De altfel, avem motive să ne bucurăm pentru că aderăm la UE la şase ani după Bulgaria şi Romania?
