În contextul înmulţirii crizelor economice cu care se confruntă statele, în Europa apar din ce în ce mai multe proteste ale "indignaţilor": în Grecia, Spania, chiar şi în Italia, unde deocamdată există doar preocupări privind riscul colapsului economic. Guvernele tind să vadă doar partea negativă a protestelor: acceptarea cu greu a realităţii şi furia aproape oarbă.

Dar această perspectivă explică doar în parte un protest care vizează nu doar conţinutul politicilor guvernelor, ci şi comportamentul etic al acestora: viziunea lor pe termen scurt, dependenţa de următorul vot sau sondaj, obiceiul de a ascunde cifrele şocante; obiceiul de a ascunde adevărul despre situaţia imigraţiei sau despre deficit, acuzaţiile la adresa presei, băncilor centrale sau Europei, suspectate că ar răspândi informaţii negative.

Iar Italia este avanpostul acestei atitudini. De când a revenit la guvernare, Silvio Berlusconi repetă acelaşi refren: problemele sunt în minţile voastre negativiste, noi ne descurcăm mai bine decât multe alte ţări. Luni, Berlusconi a declarat următorul lucru: "Criza nu s-a încheiat". Dar nu vorbise niciodată de începerea crizei.

Răspundem crizei printr-o transparenţă a informaţiilor

Să nu uităm că una dintre revendicările protestatarilor "indignaţi" din Spania se referă la informare. Iniţiativa îi aparţine profesorului de Ştiinţe politice Antòn Losada şi se intitulează "Sinpreguntasnocobertura" ("fără întrebări nu pot fi transmise informaţii"). Mii de jurnalişti au aderat la această iniţiativă. Orice conferinţă de presă unde nu pot fi adresate întrebări incomode este boicotată, iar Guvernul rămâne doar cu promisiunile oscilante. Acesta este un semnal că protestele sunt în favoarea adevărului şi dreptăţii. Răspunsul la criză nu poate fi doar strângerea curelei sau inocularea de temeri inechitabile. Răspunsul este transparenţa informaţiilor – despre impozitele care nu pot fi diminuate, despre scăderea demografică pe care o poate opri doar imigraţia, despre ingredientele creşterii economice – care sunt dreptatea, legalitatea, meritele, preţul pe care îl pot plăti cei mai norocoşi şi cei bogaţi.

Într-un editorial publicat miercuri în ziarul grec Kathimerini, redactorul-şef Nikos Konstandaras vorbeşte despre “farmecul imposibil al singurătăţii”: este iluzia că această criză nu s-ar accentua dacă statele suverane vor închide ochii în relaţia cu Europa, cu lumea, cu pieţele financiare. Este clar că pieţele financiare sunt bestii ciudate: se pot dezlănţui în mod isteric – au sete de sânge. Au viziuni pe termen scurt, dar nu anticipează cu totul întâmplător catastrofele: radiografiază instantaneu guverne de moment şi extrag concluzii. Alături de alegeri, pieţele financiare sunt a doua instanţă a noastră.

O res publica care ne depăşeşte frontierele

Dar politica nu înseamnă să te ascunzi, să te transformi într-un stat suveran care decide singur, să ignori un spaţiu public european faţă de care suntem responsabili la fel ca în cazul unei naţiuni. De acum există un “spaţiu public” care depăşeşte frontierele noastre, care are propriile reguli şi ai cărui lideri nu sunt emanaţii ale guvernelor statelor, ci răspund de arii mai largi. Un exemplu în acest sens este numirea italianului Mario Draghi la conducerea Băncii Centrale Europene. O alegere de necontestat, dar făcută într-o manieră tranşantă şi clasică. În schimbul numirii, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a cerut eliberarea unui post în favoarea Parisului în cadrul Consiliului de administraţie al BCE, iar Silvio Berlusconi i-a oferit postul lui Lorenzo Bini Smaghi, ca şi cum acesta ar fi fost omul lui, nu un lider al Uniunii Europene.

Mandatul lui Bini Smaghi a început în 2005 şi durează opt ani, încheindu-se pe 31 mai 2013, fără a putea fi revocat de state sau de acorduri între state. Iar aceasta nu este o lovitură care îl vizează pe el, ci vizează instituţiile europene pe care el le serveşte. De altfel, cazul creează un precedent nefericit: de acum înainte, orice guvern va putea să se sustragă mandatelor şi reglementărilor jurisprudenţei europene. Încălcarea Tratatului de la Maastricht, justificată prin presupusa “regulă nescrisă între state”, este evidentă. Şi în acest caz este vorba de o lipsă de transparenţă şi de refuzul recunoaşterii spaţiului public european. La fel cum nu există transparenţă în privinţa impozitelor care nu pot fi scăzute sau în privinţa imigraţiei de care avem nevoie din raţiuni economice şi demografice.

S-a calculat că fluxurile migratorii vor atinge cifra de 4,4 milioane în 2011, vor depăşi opt milioane în 2031 şi zece milioane în 2051: “Valoarea finală este sub opt milioane, cât ar fi necesar, potrivit ONU, pentru compensarea variaţiilor populaţiei active în statele membre”, scrie economistul Nicola Sartor.

Nevoia de o Comisie Europeană autonomă

Multe dintre aceste ambiguităţi pot fi atribuite Uniunii Europene: inerţiei liderilor europeni, presiunilor statelor. Încă o dată, lipseşte transparenţa: din cauza excesului de false amabilităţi şi a atitudinii supuse faţă de statele mari se confruntă Europa cu crizele actuale, apreciază fostul comisar european Mario Monti într-un material publicat în Financial Times pe 21 iunie. Sunt atât de multe politicile asupra cărora Uniunea Europeană şi-ar putea impune punctul de vedere, începând cu misiunile de război, numite eronat misiuni “de pace”.

O Comisie Europeană autonomă, conştientă de propria autoritate, ar fi capabilă să reacţioneze la toate aceste evenimente – cazul Bini Smaghi, datoriile statelor suverane, conflictele – la fel ca pe vremea lui Walter Hallstein. Primul preşedinte al Executivului de la Bruxelles nu a ezitat să intre într-o dispută cu Charles De Gaulle, la sfârşitul anilor 1960, în numele “spaţiului public” european. A fost un “învins celebru”, dar prin înfrângeri pot fi salvate, dacă se doreşte acest lucru, instituţiile umilite.