Europa a fost în fruntea lumii în ceea ce priveşte punerea în practică a democraţiei. Este îngrijorător faptul că ameninţările la adresa unei guvernări democratice – care vin pe uşa din dos a priorităţilor financiare – nu primesc atenţia cuvenită. Este timpul să ne punem întrebări serioase despre riscul pe care îl reprezintă, pentru guvernarea democratică a Europei, rolul monstruos de supradimensionat al instituţiilor financiare si al agenţiilor de rating, care domnesc în voie peste o parte din câmpul politic european.

Există două chestiuni diferite, care trebuie diferenţiate. Prima se referă la poziţia pe care o ocupă priorităţile democratice, incluzând ceea ce Walter Bagehot şi John Stuart Mill consideră ca fiind nevoia pentru o "guvernare prin negocieri". Să presupunem că puternicii şefi din domeniul finanţelor au capacitatea de a înţelege în mod realistic ce trebuie realizat. Aceasta ar contribui la creşterea atenţiei acordate glasului lor în cadrul unui dialog democratic. Ceea ce nu trebuie confundat cu a încredinţa instituţiilor financiare internaţionale şi agenţiilor de rating puterea de a comanda guvernelor alese în mod democratic.

În al doilea rând, este greu de crezut că sacrificiile pe care conducătorii financiari le solicită ţărilor aflate deja într-o situaţie precară vor conduce în final la un mod de funcţionare eficientă a acestor state şi în acelaşi timp vor garanta continuitatea monedei euro în condiţiile actuale de amalgam financiar, precum şi a unei componenţe neschimbate a clubului euro. Diagnosticarea problemelor economice de către agenţiile de rating nu întruchipează tocmai vocea adevărului absolut, pe care acestea pretind să-l reprezinte. Nu trebuie uitat că rapoartele întocmite de agenţiile de rating pentru certificarea intituţiilor financiare şi a firmelor înainte de criza economică din 2008 au fost atât de departe de realitate încât Congresul Statelor Unite s-a întrebat în mod foarte serios dacă aceste agenţii ar trebui să fie chemate în faţa justiţiei.

O mare parte a Europei este în prezent angrenată în obţinerea rapidă a reducerii deficitului public prin scăderea drastică a cheltuielilor publice şi este crucial să analizăm în mod realistic care este posibilul impact al politicilor alese asupra oamenilor şi a generării venitului public prin creştere economică. Învăţămintele majore care se desprind din "sacrificii" au, în acelaşi timp, şi un efect negativ. Este cazul teoriei alegerii corsetului "ideal": "dacă doamna se simte confortabil în acest corset, atunci cu siguranţă are nevoie de o mărime mai mică". Cu toate acestea, dacă asociem sistematic necesitatea unei pertinenţe financiare cu reduceri imediate ale cheltuielilor, rezultatul ar putea fi uciderea gâştei care face ouăle de aur ale creşterii economice.

Această idee se aplică mai multor ţări, începând cu Marea Britanie şi terminând cu Grecia. Numitorul comun al strategiei "sânge, transpiraţie şi lacrimi" de reducere a deficitului oferă o anumită credibilitate pentru ceea ce este impus unor ţări cu situaţie mai precară, precum Grecia şi Portugalia. De asemenea, îngreunează formarea unei voci politice unite în Europa, care să reziste panicii create deja pe pieţele financiare.

Pe lângă o viziune politică extinsă, este nevoie de o gândire economică mai clară. Tendinţa de a ignora importanţa creşterii economice în obţinerea de venituri publice ar trebui să fie un obiectiv major de analiză. Legătura puternică dintre creşterea economică şi veniturile publice a fost observată în mai multe ţări, pornind de la China şi India, până la Statele Unite ale Americii şi Brazilia.

Există de asemenea lecţii ale istoriei. Imensa datorie publică a multor ţări la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a cauzat mari nelinişti, dar povara s-a redus rapid datorită unei creşteri economice rapide. În mod similar, deficitul uriaş pe care preşedintele Clinton l-a moştenit atunci când a venit la conducerea Casei Albe în 1992 a dispărut în decursul mandatului său, ajutat în principal de rapida dezvoltare economică.

Frica de posibila existenţă a unei ameninţări la adresa democraţiei nu se aplică, bineînţeles, în cazul Marii Britanii, cât timp aceste politici au fost instaurate de un guvern ales în mod democratic. Chiar dacă scoaterea la suprafaţă a unei strategii care nu mai fusese prezentată publicului înainte de alegeri poate fi un motiv de stagnare, aceasta este o formă de libertate pe care un sistem democratic îl oferă numai celor victorioşi în alegeri. Dar acest lucru nu exclude necesitatea de discuţii publice, chiar şi în Marea Britanie. De asemenea, trebuie să recunoaştem că politicile restrictive aplicate în mod voluntar în Marea Britanie par să dea credibilitate măsurilor şi mai drastice impuse Greciei.

Cum au reuşit unele ţări din zona euro să intre în această vâltoare? Măsura fără precedent a adoptării unei monede unice în lipsa unei mai bune integrări politice şi economice a jucat un rol important. Acesteia i se adaugă greşelile financiare pe care fără niciun dubiu le-au comis în trecut ţări precum Grecia sau Portugalia (şi în plus, după cum spunea Mario Monti, o cultură a "deferenţei excesive" în Uniunea Europeană care a permis acestor nereguli să treacă neobservate). Este spre lauda guvernului Greciei – şi în mod special a primului ministru Giorgios Papandreu – că face toate eforturile de a redresa ţara, în ciuda opoziţiei politice; strădania şi bunăvoinţa manifestate de Atena de a ieşi din acest impas nu elimină obligaţia Europei de a examina cerinţele economice – atât din punctul de vedere al pertinenţei lor cât şi al momentului în care sunt – impuse Greciei.

Nu este o consolare pentru mine să reamintesc faptul că m-am opus în mod ferm monedei euro, în ciuda faptului că susţin puternic unitatea europeană. Îngrijorarea mea referitoare la moneda euro a fost parţial legată de fiecare din ţările care au renunţat la libertatea politicilor monetare şi a ajustărilor ratei de schimb care ar fi ajutat în mod semnificativ ţări aflate în trecut în situaţii dificile, şi ar fi prevenit necesitatea unei masive destabilizări a vieţilor omeneşti în efortul disperat de a stabiliza pieţele financiare. La acea libertate financiară se poate renunţa când există de asemenea integrare politică şi fiscală (aşa cum au statele americane), dar jumătatea de măsură în zona euro a fost reţeta dezastrului ce a urmat. Ideea politică minunată a unei Europe unite şi democrate a făcut ca să fie adoptat un program precar al unui amalgam financiar incoerent.

Reorganizarea zonei euro ar atrage după sine multe dificultăţi, dar chestiunile dificile trebuiesc discutate în mod inteligent în loc să se permită Europei să plutească în derivă, împinsă de vânturile financiare create de indivizi înguşti în gândire şi cu un palmares profesional teribil. Acţiunea trebuie să înceapă cu restrângerea imediată a puterii absolute a agenţiilor de evaluări de a emite ordine unilaterale. Aceste agenţii sunt greu de disciplinat în ciuda rezultatelor slabe, dar vocea puternică a guvernelor legitime poate influenţa în mod hotărâtor încrederea financiară, în timp ce sunt căutate soluţii, în special dacă instituţiile financiare internaţionale îşi oferă ajutorul. Oprirea marginalizării tradiţiilor democratice ale Europei este o urgenţă greu de exagerat. Democraţia europeană este importantă atât pentru Europa, cât şi pentru lume.