Preşedinţia poloneză a Uniunii Europene începe sub auspicii bune. De la o vreme încoace, Polonia are mult succes şi face ce trebuie singură, fără ajutorul magnaţilor publicităţii sau serviciilor de relaţii publice.

Pentru moment, totul merge bine. Dar, cu campania electorală pentru alegerile legislative [în octombrie], ar fi de ajuns o nimica toată pentru ca mass-media europeană, mai degrabă binevoitoare pentru moment, să înceapă să scoată iar la iveală stereotipurile despre "brambureala în stil polonez". Dincolo de aspectele tehnice, Polonia trebuie să-şi creeze alianţe şi să-şi înmulţească relaţiile cu Parlamentul European.

Şi dacă guvernul polonez vrea să ofere substanţă preşedinţiei sale, trebuie să se gândească la ce amprente vor să lase în istoria UE. Preşedinţia belgiană [din 1 iulie în 31 decembrie 2010] a lăsat o impresie bună, deşi Belgia nu avea nici măcar guvern! Ea s-a ocupat cu probleme dificile, după negocieri grele, precum subiectul brevetelor.

Locul nu lipseşte pentru idei mari, deoarece problemele cu care se confruntă Europa sunt enorme. Este legitim să ne întrebăm dacă o ţară al cărei PIB reprezintă doar 5% din cel al Uniunii şi încă doar aspirantă la moneda euro se poate ocupa de probleme economice pe picior de egalitate cu cele mai mari?

Un contract nou favorabil Sudului şi Nordului

Guvernul polonez nu poate nega evidenţele: Europa se află la o răscruce de drumuri. Periferia Europei este în flăcări din cauza incompetenţei economice din ultimii ani şi a revoltei sociale care riscă să dea pe dinafară.

Polonia ar putea spune că toate acestea nu o privesc, deoarece, economic vorbind, ea se descurcă bine. Iar negocierile bugetare, cu sume imense în joc, vor începe în curând. Cel mai simplu ar fi să spună partenerilor să lase totul ca înainte şi să ceară 100 de miliarde ţărilor bogate, în calitate de contribuţie echitabilă [datorată ultimilor sosiţi, adică mai ales ţărilor din fosta Europă de Est].

De ani de zile, Polonia flutură steagul solidarităţii, cerând Europei fonduri pentru noile state membre. Astăzi se pune întocmai problema solidarităţii financiare, pentru a salva ţările din Sud. Ceea ce va afecta solidaritatea tradiţională de care profită Polonia. Putem să ne apărăm interesele şi să tăcem, contând pe o înlănţuire de evenimente favorabile. Dar putem de asemenea deschide "un capitol istoric", în care am apărea drept apărători ai sufletului european şi făuritori ai unui nou contract, favorabil totodată sudului şi nordului continentului.

Al doilea subiect ar fi fără îndoială vecinătatea europeană. Am citit cu invidie şi admiraţie discursul lui Barack Obama cu privire la schimbările în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. O capodoperă. Revoluţia arabă este prezentată ca un nou capitol în lupta pentru independenţa americană. Barack Obama spune tinerilor arabi că sunt aidoma americanilor. Liderii europeni ar trebui să ia exemplu. Dar Europa este cuprinsă de îndoieli cu privire la acest subiect: mai apropiată de aceste regiuni, ea duce lipsă de certitudini cu privire la finalitatea acestor schimbări.

Un plan ambiţios pentru a sprijini transformarea

Pentru Polonia, aceasta este o provocare. Noi trebuie să demonstrăm că istoria europeană nu este cea a dominaţiei celorlalte continente, ci cea a unei democratizări reuşite, care, acum douăzeci de ani, era departe de împlinire în regiunile noastre.

Polonia trebuie să prezinte realizările propriei sale transformări şi să insiste asupra creării unui reprezentant special însărcinat cu reformele în lumea arabă. Această poziţie ar trebui să fie rezervată pentru unui eventual mare om politic din Europa Centrală. Ar trebui să obligăm UE să creeze un plan ambiţios pentru a sprijini transformarea, care să includă o liberalizare a comerţului şi un ajutor financiar, dar şi o ofertă de asistenţă pentru înfiinţarea unor instituţii ale statului de drept, organe de presă independente, pe scurt, toate mecanismele care au contribuit la succesul transformării noastre.

Nu funcţionarii europeni, ci opinia publică, mass-media şi analiştii sunt cei care vor da verdictul final cu privire la succesul preşedinţiei poloneze. Toată lumea îşi aminteşte discursul lui Tony Blair la Parlamentul European în 2005. El a fost aplaudat chiar şi de către deputaţii care nu-l apreciau. Primul ministru Donald Tusk trebuie să urmeze această cale, să vorbească despre viziunea sa a Europei şi nu despre aspectele tehnice ale preşedinţiei.

Următoarele şase luni vor fi mai importante decât credem pentru rolul Poloniei în Europa. Se spune că o ţară nu devine cu adevărat membră a Uniunii decât după ce o prezidează. Romanii credeau că numai cei bogaţi ştiu cum să înfrunte realitatea cu curaj. În Uniunea Europeană, majoritatea începătorilor se limitează la programul minimal, pentru a evita eşecurile. În general, istoria nu reţine nimic special de la aceştia. Polonia trebuie să demonstreze că, deşi este începătoare, ea este conştientă de puterea şi valoarea ei.