După cel de-Al Doilea Război Mondial, procesul unificării europene avea o motivaţie clară. “Să nu se mai întâmple niciodată!”. Miza era simplă: să-ţi transformi duşmanii în vecini. Acum, odată ce acest miracol a fost împlinit, proiectul de pace nu mai are aceeaşi putere de mobilizare. Nu poate fi niciun dubiu în această privinţă: proiectul unificării europene are nevoie urgentă de o motivaţie suplimentară. Iată trei teze în legătură cu acest lucru.

Prima teză

UE are nevoie urgentă de noi fundamente, pentru că trei procese autodistructive se suprapun în Europa şi se consolidează reciproc: “xenofobia”, “islamo-fobia” şi “eurofobia”. Criticii “islamului”, care abuzează cu uşurinţă de valorile occidentale ale libertăţii, au reuşit să lege xenofobia de iluminism. Deodată puteai să fii împotriva imigranţilor chiar în numele iluminismului.

În urma creării planurilor de salvare pentru ţările sud-europene, s-a dezvoltat o logică nouă a împărţirii şi a conflictului, care reîncălzeşte resentimentele naţionaliste. Ţările donatoare trebuie să-şi impună programele de austeritate şi de aceea îi strâng pe greci în menghina politică dincolo de limita suportabilităţii. Grecii, la rândul lor, se văd supuşi “dictatului UE”, care le lezează independenţa naţională şi demnitatea. Aceşti doi factori hrănesc ura lor împotriva Europei.

Eurofobia – “Bruxelles, monstrul blând”, asta ca să preluăm expresia lui Hans Magnus Enzensberger – este alimentată atât în Germania, cât şi în Grecia. În spatele eurofobiei se ascunde convingerea că: ne descurcăm noi şi singuri în această situaţie. “Noi”, adică noi – nemţii, noi – francezii şi poate chiar şi noi – luxemburghezii.

Aceasta este o auto-amăgire naţională; aceasta este noua politică germană: nu contaţi pe mine. În general se vorbeşte despre Europa, ca şi cum Germania ar fi total independentă şi pe cont propriu. A venit în sfârşit şi momentul de a pune întrebarea inversă la masa negocierilor: Să ne imaginăm că UE se va prăbuşi cu adevărat. Ce costuri ar implica reînlocuirea monedei europene cu 12 monede naţionale, reinstaurarea barierelor la toate frontierele, reintroducerea vămilor naţionale şi reînlocuirea reglementărilor europene cu cele naţionale ale celor 27 de state membre?

A doua teză

Europa nu suferă nici de criza euro, nici de lipsa voinţei de a consolida uniunea politică şi nici de lipsa unei mişcări cetăţeneşti europene. Acestea sunt doar simptomele. Problema de fond este alta: Europa suferă de pe urma unei înţelegeri greşite a rolului ei. Tocmai obiectivul ambiţios al “Statelor Unite ale Europei” face din Europa şi statele membre inamici înverşunaţi, care-şi pun reciproc existenţa sub semnul întrebării. Atâta timp cât se pune problema în termenii “ori Europa, ori statele naţionale”, iar o a treia cale este exclusă, se vor isca temeri ori de câte ori se va vorbi despre “Europa”.

A treia teză

“A treia cale exclusă” implică o Europă cosmopolită şi o Germanie cosmopolită. În acest sens trebuie făcută distincţia clară între naţiune şi naţionalism. Cine cere o “întoarcere la naţiune”, în contextul unei dezintegrări încete a UE, acţionează naiv şi nepatriotic pentru că trece sub tăcere costurile uriaşe ale unei dezmembrări a UE; şi nepatriotic pentru că pune în pericol Germania. Dimpotrivă, cel care susţine că viitorul Germaniei este cosmopolit, îmbogăţeşte atât Germania cât şi Europa.

O Germanie cosmopolită are nevoie şi de un nou concept de suveranitate. Pentru că Europa nu slăbeşte, ci întăreşte naţiunile. Statele membre capătă o voce care contează în spaţiul european, şi mult în afara acestuia. Ele pot influenţa direct rezultatele politicii europene. Soluţionarea problemelor lor naţionale – precum criminalitatea, migraţia, mediul şi dezvoltarea agriculturii, cooperarea tehnologică şi ştiinţifică – are loc cu ajutorul forţei concertate a UE.

O Germanie cosmopolită necesită şi un nou concept de integrare şi identitate, care să faciliteze o viaţă transfrontalieră comună, fără ca unicitatea şi diferenţa să fie jertfite pe altarul omogeneităţii naţionale. Diversitatea, care defineşte spiritul european – fie ea a limbilor, a stilurilor de viaţă, a artei sau a formelor de democraţie – ar fi înţeleasă ca un izvor al conştiinţei naţionale deschise către lume a germanilor, şi nu ca o periclitare a acesteia.

În definitiv este vorba despre a înţelege destinul Uniunii Europene, sau mai actual spus, destinul Greciei, ca parte a soartei Germaniei, în sensul în care a spus-o Willy Brandt în timpul primei şedinţe a Bundestag-ului: “Sper că a fi german şi a fi european sunt legate acum şi pentru totdeauna”.

A venit timpul să considerăm Europa drept o cauză care trebuie apărată cu toată fiinţa, de la capul naţional la picioarele cosmopolite: Criza eternă numită Europa este o mare şansă pentru politica germană! Noua politică europeană, care înseamnă însuşirea unei table a înmulţirii, adică a cunoştinţelor de bază despre politica financiară, de mediu şi socială, ar putea să fie proiectul de bază al unei guvernări Roşu-Verde (SPD-Verzi).

Atunci UE n-ar mai fi “monstrul blând”, ci o Europă socială a angajaţilor în curs de devenire şi o Europă a cetăţenilor, care se luptă pentru legitimare democratică şi răspunsuri politice la probleme globale într-un mod transparent şi vital pentru viaţa cotidiană a oamenilor. Şi căruia aceştia îi dau, din această cauză, votul lor. Unde se ascunde noul Willy Brandt european?