Alexandr Lukaşenko, liderul Belarusului, o fi un ţăran needucat, dar înţelege ironia şi ştie cât de mult rău le poate face aceasta celor care deţin puterea. Astfel a emis un decret care îl plasează în rândul dictatorilor fără pudoare. Duminica viitoare, cu ocazia ceremoniilor organizate de Ziua Independenţei, va fi arestat oricine va îndrăzni să aplaude discursul preşedintelui, trupele care participă la parada militară sau, mai rău, agenţii serviciilor secrete care încă lucrează sub celebra siglă KGB.

"Aplauzele vor fi permise doar la trecerea veteranilor de război. În orice altă situaţie, vom interveni", avertizează vicechestorul Igor Essiev, aşteptând noi raiduri ale autorităţilor în timp ce supraveghează atent persoanele care trec prin Piaţa Oktiabravskaja. Essiev şi agenţii săi, echipaţi cu bastoane şi cătuşe, par să nu aibă încredere în nimeni. Îi privesc cu ostilitate pe trecători, verifică aleatoriu documentele tinerilor şi ale pensionarelor care vin de la cumpărături.

Râsul şi surâsul interzise

Nu recunosc, dar la decretul care prevede interzicerea aplauzelor ar adăuga cu bucurie şi interzicerea unui alt gest care deja enervează regimul de la Minsk: râsul. Pentru că râsetele şi aplauzele au devenit singurele arme pe care cetăţenii din Belarus le mai au la dispoziţie pentru a contesta regimul şi atitudinea din ce în ce mai autoritaristă iniţiată în seara zilei de 19 decembrie 2010, la finalul scrutinului prezidenţial pe care niciun observator internaţional nu l-a considerat legitim.

De atunci, toţi adversarii politici ai lui Lukaşenko şi aproximativ 1 000 de activişti ai opoziţiei sunt în detenţie, sub acuzaţii inventate, în aşteptarea proceselor secrete care au verdicte prestabilite. Dar membrii regimului de la Minsk încă nu au rezolvat lucrurile cu oamenii de rând, ce s-au săturat de abuzurile poliţiei şi sunt afectaţi de criza economică şi financiară care au ridicat costurile de trai la niveluri imposibile. Şi, în acest fel, fie dintr-un joc, fie pentru exprimarea furiei, a apărut ultima modă a protestelor.

Iniţiativele de acest fel apar mereu pe Internet, care, în pofida eforturilor KGB, reuşeşte mereu să scape de sub control. Oamenii îşi dau întâlnire în faţa imensului Palat al Republicii din Piaţa Ocktiabravskaja sau chiar în faţa edificiului sovietic de pe strada Engels, unde este reşedinţa preşedintelui. Sunt atenţi să fie la o distanţă de doi metri unul de celălalt pentru a nu putea fi acuzaţi de participarea la o manifestaţie.

Nu au pancarte sau banderole. Se limitează doar la aplauze şi râsete. Cei mai curajoşi se uită direct la agenţi şi râd, pe fundal fiind aplauze. Agenţii forţelor de ordine au nervii întinşi la maxim, dar până acum râsul nu este considerat infracţiune nici măcar de regimul Lukaşenko. Unii agenţi le spun să înceteze, dar tinerii continuă să râdă, iar râsul este contagios. Cu cât agenţii se agită mai mult, cu atât râsetele sunt mai intense. Râd şi curioşii de la ferestre, ospătarii de la terase, elevii care se întorc de la şcoală. Uneori chiar şi agenţii izbucnesc în râs, fiind mustraţi imediat de superiori.

Ştiu şi ce se spune în pat

"Nu este ceva important, dar substituim lucrurile pe care nu le putem face. Şi sunt foarte multe, din ce în ce mai multe", afirmă Andrej Dmitrie, în vârstă de 27 de ani, membru al mişcării "Spuneţi adevărul", mulţumit de această campanie subterană de protest. A fost în Piaţă pe 20 decembrie 2010. A fost arestat, a petrecut 40 de zile în celulele "Amerikanka", penitenciarul KGB-ului. A văzut cu ochii săi cum au fost aduşi cu cătuşe, unul câte unul, adversarii politici ai lui Lukaşenko.

Chiar şi poetul Vladimir Nekliavev, în vârstă de 64 de ani, târât spre celulă învelit într-o pătură. Celule murdare, toalete urât mirositoare, gardieni agresivi, agenţi provocatori deghizaţi în colegi de celulă. "Poveştile din închisoare sunt toate la fel. Altele sunt lucrurile la care societatea civilă ar trebui să reacţioneze", adaugă activistul Andrej Dmitrie. Un procuror l-a interogat prezentându-i un dosar cu toate conversaţiile sale telefonice şi mesajele electronice. Şi nu doar atât: "Au interceptat chiar şi ce vorbeam cu soţia în casă. Totul, aţi înţeles bine. Chiar şi lucrurile pe care le vorbim încet, în pat, cu lumina stinsă", adaugă activistul.

Pe fondul unor acuzaţii vagi de corupţie, Dmitrie este în aşteptarea procesului, la fel ca sute de locuitori din Minsk. Procesele lor sunt urmărite de activişti ai Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului, care, de ochii lumii, au primit o locaţie într-o clădire din centrul capitalei. Aparent sunt liberi. Liderul grupului de activişti ai Comitetului Helsinki este Garry Pogonjajlo, are 70 de ani şi aerul unui om care a văzut şi lucruri mai grave. "Am fost în gulag, pentru că părinţii mei nu erau de acord cu Stalin. Ştiu că mă lasă în viaţă doar pentru că am legături cu o organizaţie internaţională. Dar lucrurile se schimbă. Marx ar spune că este o situaţie pre-revoluţionară. Lumea este pe punctul de a exploda. Premierul rus, Vladimir Putin, a înţeles acest lucru. De fapt, Moscova continuă să aibă relaţii cu Lukaşenko, îl susţine, dar îl ţine la distanţă, îi oferă împrumuturi, iar apoi îl ameninţă cu oprirea alimentării cu gaze şi energie electrică. Moscova ştie bine că este nevoie să continue încă puţin criza economică şi regimul va cădea singur. Dacă Occidentul s-ar trezi, ar fi mai bine pentru toţi", explică Garry Pogonjajlo.

Între timp, lumea trăieşte ca într-un roman al lui Orwell. Alaltăieri seara, activistul Andrej Dmitrie i-a făcut semn soţiei să iasă din casă. Fără a vorbi, a dus-o în parc şi a căutat un loc mai puţin aglomerat pentru a scăpa de urechile indiscrete. Ea se aştepta la începerea vreunei mobilizări pentru manifestaţii. El i-a zâmbit: "Voiam doar să îţi spun că te iubesc. Dar acasă mi-e ruşine, ne ascultă prea mulţi."