În 1947 americanii au dat un imbold recuperării economice în Europa prin intermediul planului Marshall. Astăzi, există apeluri pentru elaborarea unui Plan Marshall european. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, şi primul ministru polonez, Donald Tusk – viitorul preşedinte al Consiliului European de miniştri – avertizează că guvernele de la Atena şi din alte ţări vor fi incapabile de a prezenta măsuri suplimentare de austeritate alegătorilor lor fără ceva perspective de creştere şi de reînnoire.

Votul de săptămâna trecută a permis un mic răgaz pentru toată lumea, dar nimic altceva. Este cu adevărat posibil un nou plan Marshall? Sau e doar gândire magică? O scurtă examinare a situaţiei din Europa în anii 1940 clarifică problema şi dezvăluie adevăratele obstacole în calea unui posibil plan similar.

La vremea respectivă, preşedintele Harry Truman şi secretarul său de stat, George Marshall, gândeau că problemele economice de la vremea respectivă reprezentau mai presus de orice o provocare pentru guvern. Marshall fusese şef al Marelui Stat Major în timpul lui Roosevelt şi a fost lăudat de Churchill ca fiind "organizatorul victoriei". El a fost predispus să ia măsuri îndrăzneţe pentru a câştiga bătălia reînsănătoşirii economice a Europei. Împins la acţiune de războiul civil din Grecia în 1947, el a lansat America într-un angajament pe timp de pace fără precedent în scopul salvării Vechiului Continent.

Faţă de problemele economice ale Europei din acei ani, ale noastre par palide şi nesemnificative. În Germania ocupată, motorul economic al continentului, raţiile de alimente de persoană erau abia deasupra nivelului înfometării, iar venitul pe cap de locuitor şi producţia industrială se aflau abia la o treime din ceea ce era cu un deceniu mai devreme.

Încrederea reasigură pieţele

Aproximativ 13 miliarde de dolari au fost acordaţi în cadrul Programului european de redresare (European Recovery Program, ERP, denumirea oficială a planului Marshall), şi acest lucru s-a dovedit indispensabil în stabilirea bazelor pentru "miracolul" de creştere economică susţinută din deceniul următor. Aceste 13 miliarde de dolari reprezentau aproximativ 5% din venitul naţional al SUA în 1948 (suma echivalentă pentru UE în prezent s-ar ridica la peste 800 de miliarde de dolari). SUA au şters datoriile franceze dinainte de război, toată lumea a şters datoriile Germaniei câţiva ani mai târziu, deşi tocmai participaseră la un război început de către germani.

Marshall a înţeles că valoarea reală a genului de măsuri decisive pe care le iniţiase nu era cantitativă, ci psihologică. Numai încrederea oferită de o conducere guvernamentală puternică, care priveşte dincolo de prezent, ar reasigura pieţele. El avea dreptate; când miracolul economic a transformat Europa, s-a întâmplat datorită unei combinaţii fericite de angajament guvernamental faţă de creşterea economică şi investiţii private.

Să comparăm acum provocarea cu care sunt confruntaţi astăzi liderii europeni. PIB-ul a scăzut puţin în UE din 2008. Fundamentul problemei datoriilor provine din trei ţări mici – Grecia, Portugalia şi Irlanda – ale căror contribuţie totală la PIB-ul Uniunii Europene este inferior a 5%. Economia germană este în plină expansiune. Şi dacă miza – viitorul însuşi al UE – este mare, suma necesară nu este.

Şi mai mult, abordarea necesară pentru a învinge criza este evidentă. Pentru a oferi grecilor o şansă plauzibilă de reducere a poverii datoriei, rata dobânzii efective trebuie să fie coborâtă, şi din moment ce pieţele nu vor face acest lucru de la sine, singurul mijloc ar fi un fel de conversiuni de creanţe (debt swap), ca cele lansate de planul Brady în America de Sud în anii 1980. Un astfel de sistem este în discuţie la Atena şi Bruxelles. În acelaşi timp, Comisia Europeană ar trebui să accelereze alocarea, Greciei, de fonduri pentru dezvoltare.

În schimb, autorităţile elene vor trebui să se angajeze la noi reforme instituţionale şi fiscale şi să accepte o supraveghere externă mai apropiată. O combinaţie de astfel de măsuri va oferi publicului grec o rază de lumină la capătul tunelului. Fără acestea, programul de austeritate se va prăbuşi înainte de venirea iernii.

Cooperare, înainte de toate

În ordine crescătoare, se prezintă trei probleme principale. Cea mai puţin importantă este opoziţia publică în Nordul bogat faţă de aceste planuri de salvare. Această problemă se poate rezolva. Într-adevăr, în ultima vreme, de fiecare dată când UE a trecut printr-o criză – după falimentul Lehman în 2008, şi din nou anul trecut – liderii din nord au sprijinit pachete substanţiale de salvare şi au prezentat alegătorilor lor argumentele potrivite. Problema este că au făcut-o târziu, şi într-un mod neconvingător. Primul ministru polonez avea dreptate săptămâna trecută să-şi critice confraţii şefi de guvern din UE pentru incapacitatea de a comunica beneficiile cooperării.

O constrângere mult mai gravă asupra unui pachet de recuperare eficace ar fi puterea sectorului financiar de astăzi. Unii se întreabă cum s-ar fi descurcat Generalul Marshall dacă ar fi trebuit să aibă grijă de verdictul agenţiilor gen Standard&Poor's în planurile sale pentru Europa. Din fericire pentru el, nu a trebuit să se teamă de acestea. Evenimentele din ultimele câteva luni au demonstrat, totuşi, cât de multă putere mânuiesc acum astfel de instituţii şi cât de puţin a fost făcut în urma crizei bancare din 2008 pentru a le pune frâu. Până şi angajaţii de nivel mediu ai unei agenţii de rating pot exercita un efect descurajator asupra politicii europene anunţând presei ce anume ar lua ei în cont drept punct negativ. Marea putere fără responsabilitate acumulată de sectorul privat complică elaborarea politicilor.

Dar nu este de nedepăşit. În definitiv, liderii europeni ar putea, în teorie, să ia ce măsuri doresc pentru a reglementa rolul băncilor private, al fondurilor speculative şi al altor instituţii financiare. Faptul că au fost atât de şovăitori să o facă reflectă o ambivalenţă mai profundă cu privire la propria lor putere. Cel mai mare obstacol în calea unei guvernări eficiente se găseşte aici – în înseşi minţile politicienilor.

La sfârşitul anilor 1940 fiecare guvern de pe continent a gerat reconstrucţia postbelică aşa cum gerase efortul de război, cu o mobilizare naţională împreună cu statul, care juca rol de planificator, arbitru şi coordonator. Ministerele acestei planificări nu s-au limitat la blocul de Est, iar realizările acestora pe întreg continentul au fost impresionante. Dar în timpul anilor '70 şi '80 optimismul cu privire la ceea ce pot face statele s-a evaporat. Membrii clasei politice de astăzi din Europa sunt moştenitorii lui Margaret Thatcher, nu ai lui George Marshall.

Ei înţeleg cu greu că pieţele trebuie mai întâi să fie salvate de ele însele dacă Europa nutreşte vreo speranţă să supravieţuiască în ceva asemănător cu forma ei actuală. Ei uită că Germaniei însăşi i s-a permis în 1953 să-şi anuleze datoriile ei de înainte de război, ceea ce a fost una dintre condiţiile prealabile pentru boom-ul ei ulterior, şi că, atunci când altora, cum ar fi Polonia, în 1991, li s-a permis să-şi reducă datoriile, aceştia au prosperat la rândul lor.

Viziune pe termen lung

Ceea ce ar fi necesar acum este o viziune politică pe termen lung şi o voinţă nouă de a pleda în favoarea beneficiilor unei redistribuiri la scara continentului. Barroso a început să facă acest lucru, dar apoi s-a împotmolit într-un meci de ţipete cu privire la dimensiunea bugetului UE de către ciufuţii din Downing Street. Dar Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, şi Jean-Claude Trichet în Banca Centrală Europeană, au arătat până acum puţine semne de astfel de porniri. Îndemnurile SUA au picat în urechi surde.

Singura rază de lumină, preşedinţia poloneză iminentă, şi cu ea noua energie şi simţ al istoriei pe care le poate injecta într-un proces până în prezent incapabil să meargă înainte altfel decât cu paşi de melc.

De data aceasta americanii nu vor mai sări în ajutorul Europei, iar europenii vor trebui să se descurce singuri. Sunt ei oare capabili să acţioneze? Ceasul ticăie: în septembrie va trebui anunţat următorul pachet de ajutoare pentru Grecia. Acesta va fi un moment decisiv, iar rezultatul va fi critic pentru Grecia, dar şi pentru Uniune.