Alegeți o limbă
Moneda euro a scăzut până la pragul minim de schimb faţă de francul elveţian, pe când dobânzile titlurilor de stat italiene şi spaniole au crescut la niveluri record. Acest ultim episod din criza zonei euro este rezultatul temerilor că Italia este acum contaminată. Cu o economie de 2 trilioane de dolari (1,43 trilioane de euro) şi o datorie de 2,45 trilioane de dolari (1,75 trilioane de euro), Italia este prea mare ca să cadă, şi autorităţile europene sunt alarmate.
Deşi la ora actuală nu sunt multe motive de îngrijorare referitor la o creştere suficient de mare a ratei datoriei italiene încât solvabilitatea ţării să fie periclitată, pieţele financiare reacţionează în mod iraţional şi fac să crească atât teama cât şi perspectivele unei profeţii auto-îndeplinite. Faptul că autorităţile europene nu pot nici măcar să se pună de acord asupra felului în care trebuie să se ocupe de datoria Greciei– o economie mai mică de o şesime din cea a Italiei – nu inspiră încredere în capacităţile lor de a se descurca cu o criză şi mai mare.
Merită euro salvat?
Economiile mai slabe din zona euro – Grecia, Portugalia, Irlanda şi Spania – sunt deja confruntate cu perspectiva mai multor ani de constrângeri economice, inclusiv cu rate ale şomajului extrem de mari (16%, 12%, 14% şi respectiv 21%). Din moment ce scopul acestor suferinţe auto-provocate este de a salva euro, trebuie să ne întrebăm dacă euro merită salvat. Şi trebuie să ne punem această întrebare din perspectiva majorităţii europenilor care muncesc pentru a-şi câştiga traiul – adică dintr-un punct de vedere progresiv.
Se spune adesea că uniunea monetară – care include acum 17 ţări – trebuie menţinută pentru binele proiectului european. Acesta include idealuri nobile precum solidaritatea europeană, construirea unor standarde pentru drepturile omului şi integrarea socială, menţinerea sub control a naţionalismelor de extremă dreapta şi, bineînţeles, integrarea economică şi politică pe care se bazează aceste progrese. Dar se creează o confuzie între uniunea monetară, sau zona euro, şi Uniunea Europeană în sine.
De exemplu, Danemarca, Suedia şi Marea Britanie fac parte din Uniunea Europeană, dar nu şi din uniunea monetară. Nu este niciun motiv ca proiectul european să nu continue, şi UE să nu prospere, fără euro.
Şi sunt motive temeinice pentru a spera că acest lucru se va întâmpla. Problema este că uniunea monetară, spre deosebire de UE, este un proiect liberal ambiţios. Dacă acest lucru nu a fost clar de la începutul lui, ar trebui să fie dureros de clar acum, pe măsură ce economiile mai slabe ale zonei euro sunt supuse unor constrângeri care erau până acum rezervate ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare prinse în ghearele Fondului Monetar Internaţional şi ale guvernatorilor acestuia din G7. În loc să încerce să iasă din recesiune prin stimulări fiscale şi/sau monetare, aşa cum au făcut majoritatea guvernelor lumii în 2009, aceste guverne sunt obligate să facă tocmai contrariul, cu un preţ social enorm.
Rănilor li s-au adăugat insulte: privatizările din Grecia sau "reforma pieţei muncii" din Spania; efectele regresive ale măsurilor adoptate asupra distribuirii veniturilor şi a bogăţiilor; şi micşorarea şi slăbirea statului bunăstare, în timp ce băncile sunt salvate pe cheltuiala contribuabililor. Toate acestea sunt dovada clară a proiectului liberal conceput de autorităţile europene, precum şi a tentativei lor de a profita de pe urma crizei pentru a impune schimbări politice de orientare dreapta.
Natura liberală a uniunii monetare a fost instituţionalizată încă de la început. Regulile care limitează datoria publică la 60% din PIB, deşi sunt încălcate în practică, sunt inutil de restrictive în periodă de recesiune şi creştere mare a şomajului. Banca Centrală Europeană, care are ca misiune unică să se ocupe de rata inflaţiei, şi nicidecum de cea a şomajului, este un alt indicator nefavorabil.
Rezerva Federală a Statelor Unite, de exemplu, este o instituţie conservatoare, dar este, cel puţin, obligată prin lege să se preocupe atât de şomaj cât şi de inflaţie. Iar aceasta – în ciuda incompetenţei ei de a depista cele 8 trilioane de dolari (5,72 trilioane de euro) de speculaţii imobiliare care au condus la prăbuşirea economiei americane – s-a dovedit a fi flexibilă în faţa recesiunii şi a unei creşteri economice încetinite, producând peste 2 trilioane de dolari (1,43 trilioane de euro) în urma unei politici monetare expansioniste. Prin comparaţie, extremeştii care conduc Banca Centrală Europeană au crescut dobânzile din aprilie şi până acum, în ciuda unei rate a şomajului la nivel de depresie în economiile mai slabe ale zonei euro.
Efort pentru un proiect de dreapta
Unii economişti şi observatori politici susţin că zona euro are nevoie de o uniune fiscală, cu o mai bună coordonare a politicilor bugetare, pentru a putea funcţiona. Dar politicile fiscale liberale sunt contraproductive, după cum se vede, fie ele şi mai bine coordonate. Alţi economişti – printre care şi eu – susţin că diferenţele importante de productivitate dintre economiile statelor membre creează dificultăţi serioase pentru o uniune monetară. Şi chiar dacă aceste probleme ar fi soluţionate, zona euro nu merită acest efort atât timp cât este constituită ca un proiect de dreapta.
Integrarea economică europeană care a precedat zona euro a fost diferită. Uniunea Europeană a făcut eforturi să tragă în sus economiile mai slab dezvoltate şi să le protejeze pe cele mai vulnerabile. Dar autorităţile europene s-au dovedit a fi neînduplecate în cadrul uniunii monetare.
Ideea că euro trebuie salvat de dragul solidarităţii europene se bazează de asemenea pe o simplificare exagerată a motivelor reticenţei contribuabililor din ţări precum Germania, Olanda şi Finlanda în faţa "salvării" Greciei. Deşi este de necontestat că o parte a acestor reticenţe se bazează pe prejudecăţi naţionaliste – adesea exacerbate de mass-media –, acestea nu explică întregul fenomen. Multor europeni nu le place să plătească nota pentru salvarea băncilor europene care au acordat împrumuturi greşite. Iar autorităţile europene nu "ajută" Grecia mai mult decât Statele Unite şi NATO "ajută" Afganistanul – pentru a compara două dezbateri în care cei care se opun unor politici destructive sunt catalogaţi drept "înapoiaţi" şi "izolaţionişti".
Se pare că o mare parte a stângii europene nu înţelege natura liberală a instituţiilor, a autorităţilor şi îndeosebi a politicilor macroeconomice cu care este confruntată zona euro. Este un aspect al unei probleme generale, a publicului din toată lumea care nu înţelege bine politicile macroeconomice, ceea ce a permis băncilor centrale de dreapta să impună politici destructive, câteodată chiar în timpul unei guvernări de stânga. Aceste neînţelegeri, împreună cu lipsa unui aport democratic, ar putea contribui la explicarea paradoxului care face ca Europa să aibă la ora actuală mai multe politici macroeconomice de dreapta decât Statele Unite, în ciuda unor organizaţii sindicale mult mai puternice şi a altor baze instituţionale pentru o politică economică mai progresistă.
