Dacă ne-am baza numai pe peştele pescuit în apele britanice, am rămâne fără el în două zile. Atlanticul de Nord era odinioară una dintre cele mai productive regiuni maritime ale planetei. Acum, deşi Europa are una dintre cele mai mari flote de pescuit din lume, ea este nevoită să importe două treimi din peştele pe care îl consumă. În loc de producţie record, avem recordul pescuitului excesiv, care afectează trei sferturi din populaţiile de peşte din Europa.

Într-o lume din ce în ce mai lacomă de proteine, şi în special de carne sănătoasă de peşte, este deja criminal. Dar în plus, noi şi plătim pentru privilegiul acestor greşeli de gestionare. Fără subvenţiile din banii contribuabililor, o mare parte din industria europeană a pescuitului s-ar prăbuşi. Noi plătim în jur de un miliard de euro pe an pentru a o ţine pe linia de plutire, din care jumătate se duce în Spania.

Totul ar putea fi foarte diferit. Într-o lume perfectă Europa ar profita în urma peştelui său, câştigând bani din impozitarea marilor capturi făcute de către o industrie sănătoasă. Apele europene ar arăta ca cele din jurul Americii, Noii Zeelande şi Australiei, unde cotele bazate pe date ştiinţifice de încredere au făcut să crească şi profiturile şi stocurile de peşte.

Dr. Rainer Froese, de la Institutul Leibniz pentru Ştiinţe Marine, calculează că, dacă Europa ar urma aceleaşi principii ştiinţifice, în termen de patru sau cinci ani profiturile ar creşte, stocurile de peşte ar cvadrupla iar capturile ar creşte cu 60 %. Unele specii ar recupera mai repede şi altele deloc, dar, chiar şi într-un astfel de scurt timp, spune acesta, "paradisul ar putea fi atins".

Din fericire pentru Europa, avem în persoana grecoaicei Mariei Damanaki un comisar progresist în domeniul pescuitului, care este de partea îngerilor – şi a peştelui. Doamna Damanaki înţelege că treaba ei este mai întâi de a avea grijă de stocurile de peşte, care hrănesc ulterior pescarii. Predecesorii ei păreau să considere că treburile funcţionează invers.

Ieri a fost momentul ei, cel de a anunţa moartea notoriei politici comune în domeniul pescuitului, care ne-a condus într-o astfel de împotmolire, un anunţ de speranţă pentru viitor. Ea a folosit un limbaj puternic. "Nu ne putem permite să mai facem afaceri ca de obicei. Avem nevoie de schimbare".

Din nefericire, nu o vom avea

În ciuda câtorva semne pozitive, discursul ei a dezvăluit că ea nu a reuşit să învingă adevăraţii vinovaţi pentru această situaţie disperată – Consiliul UE de miniştri ai Pescuitului şi puternicii lor complici, grupurile de lobby pentru industria pescuitului.

Pe partea plusurilor, unele specii vor fi puse în planuri de gestionare pe termen lung, departe de bătaia ghearelor miniştrilor. Iar Parlamentul European are acum, pentru prima dată, un cuvânt de spus pe picior de egalitate în orice reformă, ceea ce permite publicului să aibă o influenţă mai mare. Aşa cum a demonstrat celebrul bucătar, scriitor culinar şi om de televiziune, militantul mâncării sănătoase Hugh Fearnley-Whittingstall, presiunea publică poate face o diferenţă. Datorită în special campaniei numită "Hugh's Fish Fight", practica aruncării înapoi în mare a unor peşti perfect comestibili, ceea ce înseamnă 1,3 milioane de tone aruncate înapoi numai în Atlanticul de Nord, este pe cale de a fi interzisă.

Europa plăteşte deja oamenii de ştiinţă pentru a calcula cât peşte poate fi capturat fără a intra în stocurile de reproducţie. Capturile trebuie să rămână sub această limită. Dacă adăugăm şi o margine de siguranţă înainte de stabilirea acestei cote, am putea avea în viitor mări sănătoase.

Dar nimic din reformele propuse nu aduce cu vreun angajament de a se ţine pe viitor de sfaturile oamenilor de ştiinţă. Declaraţia de ieri pare să fi fost tot ce a trecut de baricadele opoziţiei. Şi probabil că mergând mai departe va fi diluată din ce în ce mai mult.

Deci se pare că tâlhăria va continua. Dna Damanaki ne asigură că peştele din Europa este o resursă publică, dar deciziile-cheie cu privire la acest peşte sunt luate în spatele uşilor închise de către miniştrii pescuitului, care continuă să ignore ştiinţa în favoarea intereselor pe termen scurt. Procesul-verbal şi detaliile despre cine a votat pentru ce nu sunt niciodată publicate.

Ministrul britanic al pescuitului, Richard Benyon, spune că el ar primi pozitiv ideea de a fi deposedat de puterea de a vota pentru capturi nesustenabile, dar se pare că prea multora dintre confraţii săi miniştri nu le-ar conveni. Prin urmare, o uriaşă oportunitate pentru o reformă vitală a fost irosită şi ne confruntăm cu o continuare a proastei gestionări, ca de obicei.