Alegeți o limbă
"În India şi la Slavonice... Nici vorbă!", afirmau prin anii 90 ziariştii Jan Macháček şi Zbyněk Petráček. Ei susţineau şi că nu vor cădea niciodată pradă modei care cerea atunci, prin cafenele pragheze, să mergi spre India şi spre Slavonice. Cred şi astăzi că niciunul dintre ei nu a fost încă în India şi, dacă este cazul, nu a fost nicidecum pentru vreun motiv de renaştere spirituală. În schimb, au făcut din Slavonice una dintre destinaţiile lor favorite, întrucât acolo locuieşte o persoană importantă: Viktor Stoilov, un celebru editor şi prieten, la care am decis şi noi să poposim.
Mitul localităţii Slavonice, situate în apropierea frontierei austriece, unde se concentrează la grămadă snobi praghezi, existenţe boeme şi artişti, unde fiecare casă este de fapt un atelier, s-a răspândit rapid, chiar dacă în paralel a luat naştere şi un contra-mit, cel al hăului unsuros de sudeţi, pierdut la capătul lumii, al unui oraş fantomă distrus şi al unui decor istoric cu faţade gri, bântuit de ofiţerii comunişti care, după noiembrie 1989, au înnebunit la ideea de a nu mai putea proteja, cu acoliţii lor, frontierele împrejmuite de garduri de sârmă. Cred că, dacă niciuna din aceste două legende nu este adevărată, niciuna nu este totalmente falsă...
În spatele localităţii, în apropiere de Kadolec, a mai rămas un fragment din acea faimoasă barieră de sârmă ghimpată care ne îngrădea ţara, de la Aš la Bratislava. A fost conservat asemeni mărturiei unui stat care într-un anume fel s-a legat singur de mâini şi de picioare.
Ca şi Telč şi Dačice, situate în împrejurimi, Slavonice este un oraş particular. Chiar dacă este situat din punct de vedere istoric în Moravia, el depinde, din punct de vedere administrativ, de regiunea Boemia de Sud. După război, s-au instalat aici oameni veniţi de peste tot. Populaţia sa este deci extrem de heterogenă şi aici se vorbesc toate limbile. Praghezii constituie doar ultimul val de noi sosiţi. Nici n-aş putea spune cât de mult sunt apreciaţi.
Graffiti, moşteniri ale Renaşterii
În celebra piaţă Renaissance din oraş se află câteva magazine vietnameze. Se vând de toate şi nimic: legume şi pepene roşu, arcuri şi săgeţi, pantaloni scurţi cu Mickey Mouse.
Cea mai mare mândrie a oraşului Slavonice o constituie desigur casele sale în stilul Renaşterii, decorate bogat cu graffiti. Să faci din casa ta o bandă desenată, iată ce ar trebui să constituie o bizarerie de modă în secolul al XVI-lea. Asemenea case drăguţ ilustrate am mai văzut la Gmünd şi Weitra, în partea austriacă. Îmi imaginez că o societate italiană de graffiti deţinea monopolul regiunii căci, din punct de vedere al designului, italienii au fost mereu cei mai buni. Însă inscripţiile sunt germane.
Şi asta pentru că, până în 1945, nemţii cu origini austriace au locuit aici, instalaţi de la crearea oraşului pe care l-au fondat în secolul al XIII-lea, cu regele Přemysl Otakar II. Cehii nu erau pe atunci numeroşi. Oraşul care, este adevărat, era pe vremuri un sat slav, fusese botezat Zlabings şi regiunea se numea Slavonice Zlabinger Ländchen, mica ţară slavoniţiană. În marea sa majoritate populaţia germană nu a fost deloc încântată, în noiembrie 1918, să devină, obligată, de cetăţenie cehoslovacă. Pentru a o convinge a fost nevoie de intervenţia armată. Aceasta va înconjura oraşul. Au fost, se pare, şi câteva împuşcături.
După 1945 [şi expluzarea minorităţii germane din Cehoslovacia] toţi vor părăsi oraşul pentru foarte apropiata Austrie. Însă ţara era pe atunci ocupată de ruşi. La doar 50 de metri de linia de frontieră a fost ridicat un monument dedicat memoriei locuitorilor expulzaţi din Slavonice.
Însă oricât de barbară ar fi fost expulzarea acestei populaţii, nu trebuie să uităm că ea a fost precedată de exterminarea populaţiei evreieşti. N-a mai rămas din această cultură decât câteva case şi o sinagogă. Pe faţada ei figurează astăzi o mică sculptură de Jiří Netík, un artist al regiunii. A devenit o casă de locuit.
Pe un graffiti stă scris: Der gerecht dienet auch recht dem Ungerechte. O inscripţie pe care aş traduce-o astfel: Oricâte lemne i-am sparge în cap omul tot om rămâne. Este o scenă extrasă din Biblie, din cartea Facerii. Să recunoaştem deci calitatea scenariului acestei benzi desenate. Fără îndoială că toată lumea ar vrea să aibă un astfel de decor pe un perete din casă.
Un oraş în afara progresului
După Războiul de Treizeci de ani, oraşul va cădea într-o asemenea criză şi un stadiu de degradare încât ea durează încă. Este şi ceea ce i-a permis conservarea caracterului său Renaissance. A contribuit la acest stil şi decizia Împărătesei Maria-Tereza de a deplasa drumul care leagă Viena de Praga ceva mai la est. Astfel Slavonice a rămas totalmente în marginea progresului.
Trebuie să-l întreb într-o zi pe Viktor de ce a ales să-şi crească copiii la Slavonice. Cred că istoricul de artă Anna Fárová, această grande femme [în franceză în text] a fotografiei cehe şi europene, va juca un rol imens în această alegere. Ea a trăit aici din anii 1990 până la moartea sa, în februarie 2010.
Relaţia de prietenie pe care avea să o lege cu această femeie a fost pentru Viktor şansa vieţii sale. Va deveni editorul său, confidentul şi chiar al său Eckermann (secretarul particular al lui Goethe, cu care acesta avea să realizeze o carte de interviuri).
Viktor a întâlnit-o pe Anna Fárová în casa Renaissance, ornată cu arcade acoperite de graffiti, pe care aceasta o cumpărase în 1996. Era încă epoca în care Slavonice nu era decât un sat Potemkin, cu faţade Renaissance conservate uimitor, dar în spatele cărora nu găseai decât dezordine şi haos.
Anna Fárová îşi va boteza casa Fárův dům [casa lui Fara], după numele soţului ei, Libor Fara (1925-1988), pictor şi scenograf. Casa ar fi trebuit să fie un muzeu memorial, un centru de arhive, un spaţiu cu expoziţii şi colocvii, etc. Însă la moartea Anei, casa nelocuită fu abandonată. Astăzi nimeni nu mai ştie ce să facă cu ea.
Totuşi, Casa lui Fara constituie ceea ce numim un patrimoniu cultural. Dacă am fi într-o ţară mai respectuoasă cu aceste lucruri, în Franţa sau în Germania de exemplu, ar fi existat deja un proiect de Fundaţie pentru Casa Anei şi a lui Libor Fara, cu un muzeu, un loc de cercetare şi de arhive şi o ofertă de rezidenţă pentru artişti. Deocamdată suntem foarte departe de aşa ceva. Pentru că locuim aici şi tot ceea ce este preţios sau de valoare dispare ca fumul sau se face praf.
