Prizonieri republicani în mâinile trupelor franchiste în timpul bătăliei de la Somosierra, în noiembrie 1936.

Războiul civil, o rană încă deschisă

La 75 de ani după lovitura de stat a generalului anti-republican, Regatul nu a scris încă istoria obiectivă şă incontestabilă a războiului civil. Căci o parte a dreptei insistă în cultivarea uitării selective.

Publicat pe 18 iulie 2011 la 15:16
Prizonieri republicani în mâinile trupelor franchiste în timpul bătăliei de la Somosierra, în noiembrie 1936.

Traumele perioadei dintre 1929 şi 1945 au avut repercursiuni grave în memoria istorică a tuturor ţărilor afectate, colectivă sau oficială. La împlinirea a 75 de ani de la începutul războiului civil [declanşat de lovitura de stat a generalului Franco, pe 18 iulie 1936] este primul lucru pe care trebuie să-l subliniem. Tragedia trăită de ţara noastră confirmă dictonul Spain is different [Spania este diferită], dar nu în aceeaşi măsură cu Germania prin sosirea la putere a nazismului, cu Polonia şi Austria, victime ale invaziunii germane sau cu Franţa aflată în agitaţie permanentă până la invadarea sa : toate acestea au trăit traumatismele într-un mod diferit.

Anii 30 au fost marcaţi în Europa de ascensiunea aparent inevitabilă a regimurilor fasciste, iar această ascensiune a fascismului va juca un rol crucial în Spania unde criza internă pe care a cunoscut-o ţara a fost rezolvată de o interminabilă dictatură militară pe care au cunoscut-o mulţi dintre noi. Ceea ce este specific Spaniei este dificultatea în a-şi încheia conturile cu trecutul. După o primă perioadă în care, într-un mod sau altul, ţările implicate şi-au îngrijit rănile recurgând la reprezentări istorice simplificate cu scopul de a-şi proteja societatea de acest trecut încă prea apropiat, disociind de exemplu nazismul şi poporul german sau prezentând o Franţă sau o Italie rezistente până la capăt, a venit timpul să înfruntăm realitatea în toată complexitatea sa.

Acest trecut dureros a fost astfel revelat în Franţa prin intermediul filmelor precum Lacombe Lucien de Louis Malle sau Le chagrin et la pitié [Necazul şi mila] de Marcel Ophüls, sau prin evocarea rufelor murdare ale lui Mitterrand; în Germania au apărut opere precum Călăii voluntari ai lui Hitler, de Daniel Goldhagen, iar în Italia recunoaşterea perioadei 1943-1945 ca un autentic război civil ce opune rezistenţi şi adepţi ai lui Mussolini sub ocupaţie. O dată stabilită o imagine istorică veridică, câteodată cu preţul unor polemici puternice precum cearta istoricilor din Germania, vine şi o împăcare relativă a spiritelor, validată prin aportul democraţiei în aceşti ani de fier.

În Spania, lucururile nu s-au petrecut astfel. Discret, Legea memoriei istorice [votată în 2007] a permis statului să restabilească un echilibru şi să recunoască rolul până acum jucat de democraţi în această istorie tragică, şi mai concret să facă lumină în gropile comune. Studiul detaliat al represiunii franchiste, premeditate şi prelungite timp de decenii şi care a dus la moartea a zeci de mii de persoane, ceea ce confirmă ideea unui genocid, a fost prelungit de dorinţa descendenţilor de a recupera restul victimelor “operaţiei chirurgicale” anunţate de Franco din noiembrie 1935. Acestui demers nu-i va lipsi decât un lucru : ca adevărul şi durerea să fie asumate de toţi şi pentru toţi, aşa cum sugerase [istoricul irlandez specializat în Spania] Ian Gibson.

Newsletter în limba română

Mai grav este faptul că facţiuni ample ale dreptei noastre, criticând Legea despre Memoria istorică în numele reconcilierii între spanioli, nu au ezitat să reia argumentele franchismului pentru a legitima lovitura de stat militară. Diabolismul judecătorului Garzón, şi celebrarea punerii sale sub acuzare plecau de la o anumită viziune din 1936 şi de la o aliniere conştientă cu câştigătorii acestei lovituri de stat. Dar despre subiectul regimurilor fasciste în Europa, despre ceea ce s-a întâmplat în Germania şi Austria, despre ceea ce această dreaptă propunea şi punea în practică, tăcere totală. Şi deci, în materie de dreaptă democratică europeană, trebuie din nefericire să recunoaştem că da, Spain is different.

Dinspre dreapta

"Să privim înainte"

La 75 de ani de la lovitura de stat a lui Franco "Războiul civil spaniol nu s-a terminat încă", se plânge José Maria Carrascal în ABC. "El continuă să se desfăşoare în cărţi, articole, conferinţe, dezbateri, cu aceeaşi intensitate, parţialitate şi ferocitate dintotdeauna. Deoarece învinşii reclamă cel puţin victoria morală pe care câştigătorii nu vor să le-o acorde. În orice război, adevărul este prima victimă. Într-un război civil, adevărul este asasinat de două ori, câte odată de fiecare beligerant". "Până când vor continua oare spaniolii să se joace de-a războiul civil? Când vom semna oare pacea cu noi înşine?", seîntreabă jurnalistul. "Nu ştiu nici măcar acest lucru, dată fiind plăcerea masochistă pe care o simţim la a-l mai face încă odată".

Celălalt mare cotidian conservator, El Mundo, consideră la rândul său că "recapitularea trecutului, în aceşti ultimi ani, inclusiv Legea memoriei istorice a lui Zapatero, votată în octombrie 2007, a presupus un tip de paranoia sau de delir obsesional pentru a interpreta evenimentele prezentului prin cheile politice ale perioadei republicane şi a Războiului civil, ca şi cum Spania ar fi fost aceeaşi ca acum opt decenii". Iar ziarul trage conlcuzia: "Hai să privim în faţă odată pentru totdeauna, şi hai să uităm această idee care face din istorie o fantomă care ne urmăreşte şi care ia din noi tot ceea ce este mai rău".

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect