Emigranţi, lăsaţi-ne în pace!

Vara se apropie şi odată cu ea, tinerii din anii '80 ai secolului trecut care şi-au părăsit ţara la începutul perioadei de tranziţie. Mai devreme sau mai târziu veţi primi un telefon de la unul dintre ei. Cel mai adesea, la telefon este o voce de femeie cu glas tremurat: "Mica Ana s-a întors din Iowa, şi ar vrea să ne întâlnim. Cum, nu-ţi aminteşti ? Ana, care-şi lipise în clasa a patra pâinea cu gem de bluza mea de şcolăriţă... "

Şi chiar dacă ai ratat această dramă veche de 40 de ani, încerci atunci să pescuieşti micul chip al Anei din adâncimile memoriei care ezită între câteva fetiţe cu codiţe şi apoi se rătăceşte într-o mulţime confuză de fetiţe în bluze albastre.

Dar mica Ana nu se lasă; ea sună cu insistenţă tot lanţul pierdut de foşti tovarăşi de şcoală, de cunoştinţe din cartier, de la facultate sau indivizi întâlniţi acum 25 de ani în vreun chef bine udat. Tu, tu ai şters chestiile acestea din memorie. Mica Ana nu. Ea s-a gândit la toţi aceşti tipi şi tipe improbabili în timpul serilor lungi de iarnă la Chicago; ea a perindat cu răbdare amintirile lor în Iowa, unde a găsit în cele din urmă un loc de muncă în porumb.

Şi sunt mulţi ca ea: mica Ana, Mitko, Mişo, Goşo de dedesubt, Katia, Silvia (îţi mai aduci aminte? se cherchelise la un chef în clasa a zecea), Chiro din Pennsylvania, Rumi din Canada, etc, etc... Odată cu vara, suntem supuşi la o campanie de teroare din partea acestor emigranţi care se întorc acasă. În fiecare săptămână, ne sună să ne revedem; în iulie şi august este chiar aproape imposibil de a le găsi tuturor un loc disponibil în agenda noastră.

Ei aparţin generaţiei de 40-50 de ani şi au toţi în comun de a se fi cărat primii din Bulgaria, la începutul anilor 1990 când începuse marele haos al tranziţiei. Astăzi ei au pierdut ceva păr şi au câştigat câteva kile; ei sunt deziluzionaţi, bătrâni şi obosiţi, chiar dacă unii şi-au îmbunătăţit starea financiară. Ei au aşteptat cu răbdare concediile lor anuale pentru a se întoarce în Bulgaria şi pentru a reîntâlni cât mai mulţe dintre persoanele care reprezintă unica lor legătură cu această ţară. O Bulgarie pe care ei o dispreţuiesc, dar care le lipseşte teribil.

Între o rudă şi un psihiatru

Problema este că şi noi am îmbătrânit. Noi, cei care am rămas în ţară, care am supravieţuit mai mult sau mai puţin tranziţiei pentru a suferi apoi loviturile crizei economice globale - în definitiv o criză perpetuă din care Bulgaria nu a ieşit niciodată. Şi noi am luat câteva kile şi am pierdut ceva păr; pe apă s-au dus şi speranţele noastre iar visele noastre s-au stins aidoma. Dar noi nu suntem în vacanţă! În timp ce emigraţii plecaţi la aventură au tot timpul. Ei vor să se distreze, desigur, dar vor de asemenea să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi aici ne cer un pic cam mult.

Întrucât această ascultare şi înţelegere înseamnă că am deveni ceva la jumătatea drumului între o rudă şi un psihiatru. Această poziţie implică să ascultăm cu răbdare pentru a suta mie oară motivele care i-au determinat să plece, şi să le spunem că nu, n-au făcut alegerea greşită, să le repetăm de asemenea cât de dragi ne sunt, că au rămas pentru totdeauna în inimile noastre şi cât le admirăm curajul şi succesul lor.

"Îţi dai seama ce înseamnă să lucrezi la securitatea socială în Austria?", mă întreabă o veche cunoştinţă. O femeie care astăzi are evident o problemă cu băutura şi i se simte frustrarea la zeci de metri. Apoi, ea îmi explică faptul că după Banca Centrală Europeană, este cu siguranţă poziţia cea mai importantă în Uniunea Europeană. Tot ce mai rămâne atunci este de a consimţi în tăcere, pentru că ştii că ai alţi emigraţi singuratici de văzut în această săptămână şi nu eşti sigur de a putea suporta prostiile lor cu aceeaşi răbdare.

Problema este că aceşti estivanţi veniţi de departe încearcă să reînvie emoţiile şi entuziasmul lor din tinereţe. Deşi sunt lucruri iremediabil trecute. Dar emigratul nu ştie şi, în definitiv, nici nu vrea să ştie. Noi, în schimb, nu vrem nici să-l dezamăgim prea mult, chiar dacă ne întrebăm de fiecare dată acelaşi lucru. Ce vom fi în măsură să ne spunem unul altuia? În interesul adevărului, această întrebare nu este de actualitate pentru emigrat. Odată întors în ţara sa, el vorbeşte singur, ca moara. În acest sens, el prinde din urmă luni de zile sau chiar ani de tăcere sau de conversaţii convenite cu colegii din străinătate.

Emigrarea este o lipsă aproape permanentă a unei realităţi cunoscute iar faptul de a o regăsi pentru o săptămână sau două nu aduce vreo plăcere deosebită nici gazdei nici invitaţilor. Întoarcerea estivală a emigratului rămâne totuşi un ritual la care eşti somat să participi. Ca într-o piesă de teatru în care ţi-a fost atribuit un rol secundar dar totuşi important pentru revelarea pe deplin a eroului principal - majestatea sa emigratul.

Reacţie

"Eu nu vin înapoi de bucurie"

Textul lui Gheorghi Nikolov a provocat multe reacţii, mai ales din partea bulgarilor emigraţi. "Sunt ceva adevăruri în acest text, de aceea m-a durut atâta. Pentru că n-am venit înapoi în Bulgaria de bucurie - de altfel m-aş fi lipsit dacă nu ar fi fost aici mama mea", scrie un anume "zemaria" pe e-Vestnik. "Dar nu vrem să convingem pe nimeni că am făcut alegerea cea bună. O astfel de dilemă nu există : de la coborârea din avion adevărul sare în ochi. Mizeria, trotuarele ştirbite şi străzile cu gropi, câinii vagabonzi, praful, traficul haotic, înjurăturile, poliţiştii... La care se adaugă preţurile adeseori mai ridicate decât cele din Europa de Vest pentru o calitate de servicii ridicolă. Dacă stai suficient de mult, te obişnuieşti, ca şi cum n-ai fi fost niciodată în altă lume. Într-o lume în care munceşti mult şi greu, desigur, dar unde regulile sunt clare şi oamenii sunt amabili şi politicoşi... Nu ca aici, unde toată lumea este convinsă că sunt plin de bani. Nu, anul viitor nu voi reveni în Bulgaria".