Toată lumea este astăzi de acord asupra faptului că Uniunea Europeană se află într-un moment de cotitură al dezvoltării sale. Singurele divergenţe de opinii se referă la cauzele situaţiei actuale, la semnificaţia acesteia şi la consecinţele sale. Este interesant totuşi că aceasta se întâmplă după aproape două decenii de dezvoltare intensivă a integrării europene. După 1989, UE a mers din succes în succes, deşi uneori ea a luat obiceiul de a "dramatiza" puţin, atitudine cu care toată lumea se obişnuise.

Motivele pentru acest impas sunt multiple, atât conjuncturale cât şi structurale. Prima categorie include prăbuşirea financiară din anul 2008-2009, venită din Statele Unite ale Americii. Uriaşa datorie publică a majorităţii ţărilor UE, în special din zona euro, a fost atunci dezvăluită. Cauza acestei derive : dorinţa de a trăi deasupra mijloacelor sale, deasupra valorii muncii, pe spinarea altora. Statele trebuiau să ofere un standard de viaţă mai bun, pentru mai puţine impozite. Alchimiştii financiari, lacomi, au făcut restul până la distrugerea finală. Dar criza financiară, desigur profundă şi nedreaptă în distribuţia costurilor sociale, poate fi depăşită.

Criza Uniunii, în calitate de proiect politic, şi cea a modelului actual de integrare sunt mult mai grave. Motivele lor sunt structurale. UE a devenit "prea mare" şi prea diferită în termeni de membri şi schimb de competenţe. Ea a fost diluată, sau cu alte cuvinte a devenit mai puţin coerentă. "Qui trop embrasse, mal étreint" [nt:în sensul cine ia prea multe în braţe, le ţine prost] spune un proverb francez. "Cine se apucă de multe puţine termină", spune un vechi proverb. Ţările membre europene înfiinţează mecanisme şi proceduri care asigură un anumit nivel de funcţionare. Totuşi, cu atât de mulţi membri şi cu atâtea probleme de gerat, UE nu se mai poate dezvolta, şi nici reacţiona ferm la evenimentele şi ameninţările interne, fără a mai vorbi de a menţine o poziţie coerentă şi distinctă privind aspectele internaţionale dificile.

UE trebuie să termine cu "galanteria"

Slăbiciunea internă şi externă a UE vine şi din multe alte motive. Mai ales din ceea ce începe să fie numită "cultura complicităţii" (Prof. A. Kukliński). Este vorba despre o intenţie deliberată de a nu reveni niciodată asupra unei poziţii luate iniţial, chiar dacă se dovedeşte a fi greşită. O bună ilustrare a acestei atitudini ar fi exemplul recunoaşterii independenţei Kosovo-ului : Uniunea îl întreţine şi îl protejează de ani de zile, împreună cu NATO. În mod similar, instituţiile UE cunoşteau de ani de zile starea finanţelor statului grec, fără a face niciodată ceva care ar fi putut strica petrecerea de la Atena. Acest exces de "galanterie" nu se limitează la Grecia. Oportunismul corectitudinii politice împiedică o atacare directă a problemei colapsului demografic, întrucât conceptul actual al drepturilor omului propovăduieşte un comportament orientat în direcţia opusă. Şi aşa mai departe. Din ce în ce mai des, Uniunea se comportă conform motto-ului intelectualilor francezi: "Este mai bine să greşeşti cu Sartre decât să ai dreptate cu Aron".

În acest context, ne putem imagina cu uşurinţă mai multe scenarii pentru dezvoltarea viitoare a Uniunii. Două dintre ele par a fi deosebit de plauzibile. În primul dintre acestea, UE funcţionează un pic aidoma Consiliului Europei sau OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa), deşi într-o versiune mai integrată. Orice nou membru intrat nu-i va consolida puterea, ci din contră o va slăbi. Uniunea va deveni moale, prea puţin reactivă şi axată doar pe conservarea standardelor şi procedurilor. Va fi imposibil să se urmărească logica unei "Uniuni tot mai strânse", înscrisă în Tratatul de la Maastricht. O astfel de Uniune Europeană va oferi un teren fertil manifestărilor unilaterale ale membrilor săi.

Mai strictă, dar mereu binevoitoare

Al doilea scenariu presupune aprofundarea integrării, fie folosind tratatele şi normele de cooperare înscrise în acestea, fie în mod paralel faţă de aceste instrumente, ca în cazul Pactului Euro Plus. Desigur, acest lucru duce la apariţia unui nucleu dur, rezultat din geometria variabilă a diferitelor forme de cooperare. Ceea cu nu este neapărat înfricoşător, s-a văzut deja. În anii '50, comunităţile europene au apărut tocmai deoarece unii membri ai Consiliului Europei refuzau o integrare mai strânsă. Atunci când CEE s-a dovedit a fi un succes, alte ţări au aderat. Acelaşi lucru se poate foarte bine întâmpla din nou. Acest proces poate chiar a început deja, cu înfiinţarea mecanismului financiar pentru stabilizarea şi consolidarea coordonării politicilor macroeconomice în scopul de a salva moneda euro. Dar nu toată lumea va face parte din el. Ar fi bine ca un sistem similar să fie extins la domeniul politicii de securitate şi de apărare.

A venit momentul să facem unele alegeri dificile, să ne luăm rămas bun de la ideile noastre naive despre extinderile succesive, şi de a înceta cu mişcarea de panică la ideea unui nucleu dur. Mai ales că Polonia ar putea face parte din acesta. Nu le putem avea pe toate : o comunitate de valori care ar merge de la Kars şi Doneţk până la Lisabona şi Reykjavik, o Uniune de 35 de ţări, în plus unificată şi solidară, o Uniune cu o identitate internaţională puternică, fermă şi credibilă în problemele de securitate, şi în acelaşi timp implicând ţări cărora făţiş nu le pasă de aceste probleme. Interesul nostru este de a crea o Uniune în care ar fi mai mult Aron decât Sartre. Hai să construim o Uniune mai strânsă, mai îndrăzneaţă, care să rămână în acelaşi timp binevoitoare pentru anturajul său.