Alegeți o limbă
Oscilaţiile monedei euro pe pieţele financiare evidenţiază riscul ca Uniunea Europeană să nu poată supravieţui în forma actuală contagierii crizei datoriei statelor suverane. Cu toate acestea, oficialii politici europeni refuză să îşi asume responsabilitatea pentru această problemă şi sunt reticenţi să aplice măsuri decisive pentru izolarea crizei.
Oficialii politici ajung uneori la o stare numită evitarea responsabilităţii. Funcţionarii UE au perfectat practica evitării responsabilităţii; de fapt, au transformat-o în artă.
În ultimii ani, de fiecare dată când am vorbit cu funcţionari europeni, mi-au vorbit frecvent despre agasanţii eurosceptici britanici. În primele luni după prima fază a crizei din zona euro, nemulţumirea lor a început să se refere la Germania. Dintr-o dată, unilateralismul german a devenit o ameninţare la adresa clasei politice europene. Ba chiar s-a sugerat uneori că germanii încearcă în mod deliberat să transforme dificultăţile economice minore ale Europei într-o criză majoră, pentru a-şi extinde şi consolida influenţa asupra continentului.
Acest lucru s-a întâmplat atunci. În ultimele săptămâni, după retrogradarea datoriei suverane a Portugaliei până la nivelul "junk", discursul funcţionarilor europeni s-a transformat într-o serie de invective la adresa principalelor trei agenţii americane de evaluare financiară: Moody’s, Standard & Poor’s şi Fitch. Deodată, cele trei agenţii sunt acuzate că ar conspira în mod maliţios pentru distrugerea Europei.
Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, şi-a asumat rapid comanda acestui joc deprimant al atribuirii vinovăţiei, condamnând agenţia Moody’s pentru că ar fi responsabilă de perspectivele economice ale Portugaliei. Barroso a denunţat analiza agenţiei privind criza financiară din Portugalia, calificând-o drept tendenţioasă şi speculativă.
O parte semnificativă a membrilor structurilor politice europene împărtăşesc refuzul lui Barroso de a aborda direct criza financiară din Europa. Cu toate acestea, ei prezintă foarte rar analize alternative şi se feresc să atribuie vina cuiva. Iar în ultimele săptămâni, impresia pe care mi-am format-o după discuţiile cu funcţionari de la Bruxelles a fost că ei simt că Grecia este doar începutul şi că riscul nu este doar pentru moneda euro, ci pentru întregul proiect european. Am efectuat frecvent vizite la Bruxelles în ultimii cinci ani, dar este prima dată când interlocutorii mei au recunoscut că se tem de faptul că actuala criză a euro ar putea fi mai mult decât o criză financiară. Ar putea fi sfârşitul unei ere, sugerează ei.
Paralizie politică în structurile europene
De la vizita pe care am facut-o la Bruxelles săptămâna trecută, valoarea monedei euro a scăzut şi mai mult pe pieţele financiare, iar Italia prezintă toate semnele că ar putea deveni noua Portugalie, dacă nu noua Grecie. Ceea ce este cu adevărat fascinant în legătură cu noile evoluţii nu este criza financiară, ci paralizia politică din structurile europene. În mod tipic, politicienii se acuză unii pe ceilalţi. Premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a avut disensiuni deschise cu ministrul italian al Finanţelor, Giulio Tremonti, deşi amândoi sunt de acord că o agenţie de evaluare financiară americană este vinovată de prezentarea situaţiei economice dificile în care se află Italia.
Refuzul liderilor europeni de asumare a responsabilităţii este coroborat cu conştientizarea faptului că instituţiile lor nu au autoritatea şi resursele politice necesare pentru a face faţă actualei crize. Este important să ne amintim că Uniunea Europeană este o organizaţie tehnocrată care a răspuns permanent provocărilor prin ajungerea la acorduri în spatele uşilor închise. Încă de la început, Uniunea Europeană a fost un proiect managerial elitist care a reuşit să îşi construiască şi să îşi promoveze ideile fără a răspunde direct presiunilor populare.
Deciziile nu sunt luate niciodată pe baza unor dezbateri publice, iar cele mai multe reglementări europene sunt elaborate de sutele de grupuri de lucru secrete create de Consiliul UE. Majoritatea sesiunilor Consiliului de Miniştri se desfăşoară într-un cadru privat, iar membrii Comisiei Europene, care nu sunt aleşi de cetăţeni, au dreptul la iniţiative legislative.
Trăsătura cea mai definitorie a modului de guvernare al Uniunii Europene este că procesul decizional este izolat, la nivel sistematic. Timp de zeci de ani, structurile politice europene au construit în mod conştient instituţii care să le izoleze de obligaţia unor reacţii faţă de presiunile populare cu care se confruntă parlamentele naţionale. Acest proces decizional invizibil le-a permis multor actori politici de la Bruxelles şi din capitalele europene să evite asumarea responsabilităţii pentru măsuri lipsite de popularitate. Drept consecinţă, factorii decizionali s-au izolat de obligaţia asumării responsabilităţii pentru efectele măsurilor adoptate.
Cine îşi asumă responsabilitatea?
Condiţia preliminară pentru a găsi o soluţie la declinul monedei euro este gestionarea crizei prin intermediul liderilor politici. Este necesar ca liderii politici să prezinte realitatea şi să câştige susţinerea publică pentru măsurile dureroase de care este nevoie pentru reluarea creşterii economice.
Asumarea rolului de lideri politici nu este pur şi simplu un lucru dezirabil. Este esenţial. Pentru că, fără a avea susţinerea unei părţi semnificative a electoratului european, va fi extrem de dificil pentru instituţiile europene să restabilească ordinea financiară în Europa. În mod regretabil, structurile Uniunii Europene nu au capacitatea de a oferi o astfel de conducere politică. Liderii politici care sunt obişnuiţi cu manevre de culise sunt foarte rar în stare să se transforme în lideri politici convingători.
Este ironic că în zilele noastre există mulţi susţinători ai proiectului european care refuză să recunoască efectele negative ale deficitului democratic. Amartya Sen, profesor la Universitatea Harvard şi laureat al Premiului Nobel pentru Economie, acuza de curând agenţiile de rating de subminarea guvernelor legitime şi de marginalizarea tradiţiei democratice a Europei. Amartya Sen are obiecţii puternice faţă de influenţa mare a agenţiilor de rating şi faţă de prerogativele acestora de a emite verdicte unilaterale. În mod tipic, el este la discreţia deciziilor unilaterale ale Executivului de la Bruxelles.
Este clar că agenţiile de rating au agende proprii şi că nu sunt mai democratice decât Comisia Europeană. Dar este bine că obligă Uniunea Europeană să înfrunte lumea reală.
