Se putea prevedea imprevizibilul? Se putea înţelege ceea ce este de neînţeles? Se puteau anticipa intenţiile lui Anders Behring Breivik de a comite un masacru? Mulţi îl citează acum pe Stieg Larsson. Autorul suedez de romane poliţiste din anii 1990 avertizase în legătură cu riscul comiterii unor violenţe de către grupurile de extremă-dreapta din Scandinavia. Autorul trilogiei "Millennium" anticipase aceste lucruri în revista sa, "Expo", şi fusese vizat de ameninţări şi atacuri. Dar chiar şi el a fost dezamăgit. Pentru că toţi s-au lăsat orbiţi de inocenţa norvegiană, de deschiderea unei societăţi care părea imună la virusul intoleranţei.

Stieg Larsson observase că Suedia era cel mai mare producător de muzică care promovează supremaţia albilor (White Power Music) şi alte mizerii cu tentă rasistă, fiind scena unei mişcări neonaziste din ce în ce mai arogante. Dar, referindu-se la situaţia din Norvegia, chiar şi un manipulator al conştiinţelor precum Stieg Larsson îi descria pe extremiştii norvegieni de dreapta ca fiind dezorganizaţi şi haotici, grupuri de oameni confuzi şi incoerenţi care veneau mai mereu beţi la reuniuni. De aceea nu este de mirare că iluzia s-a perpetuat.

Semnale de alarmă neascultate

Au existat câteva etape. Acum se spune că mişcarea de extremă-dreapta norvegiană a stabilit legături infracţionale mai solide cu grupări criminale din străinătate, din Europa, Rusia, chiar din Statele Unite. În luna martie, raportul anual al Serviciului de securitate al Poliţiei norvegiene (PST) semnala "o intensificare a activităţilor grupurilor antiislamice şi a cercurilor de extremă-dreapta" în cursul anului 2010. Dar raportul stabilea că grupurile şi indivizii de extremă-dreapta "nu reprezentau un pericol grav pentru societate".

"Nu a prefigurat nimeni acest coşmar", recunoaşte Kari Helene Partapouli, expert la Centrul norvegian pentru combaterea Rasismului. Potrivit analistului, existau multe motive care alimentau iluzia. Mişcarea xenofobă, naţionalistă şi antiislamică nu găsise în Norvegia forme politice organizate şi nici lederi carismatici. În Norvegia, cea mai influentă formaţiune populistă este Partidul Progresului, condus de Siv Jensen, care pledează pentru înăsprirea legislaţiei împotriva imigraţiei. Autorul masacrului, Anders Behring Breivik, făcuse parte din acest partid în perioada 2004 – 2006. Apoi se retrăsese din partid, nemulţumit de atitudinea moderată. Nu era nimic în Norvegia care să se compare cu noile mişcări populiste europene, precum aşa-numiţii "Democraţi Suedezi", conduşi de Jimmie Akesson. Cu atât mai puţin nu exista termen de comparaţie cu Partidul Poporului Danez, al lui Pia Kjærsgaard, sau cu Partidul Libertăţii din Olanda, al abilului Geert Wilders, formaţiuni cu discursuri vehement antiislamice devenite între timp "salonfaehig" ("acceptabile la nivel social"), demne de a fi prezente pe scena politică naţională. Trecând şi mai spre dreapta şi depăşind limita indecentă a neonazismului şi tendinţelor antirome, Norvegia nu oferă nimic asemănător cu mişcarea ungară Jobbik, condusă de Gabor Voda.

Eşecul multiculturalismului, niciodată evocat

"La noi nu au existat marile dezbateri privind eşecul multiculturalismului observate în Danemarca sau Olanda", notează analistul Kari Helene Partapouli. Sigur că, acum, ministrul norvegian de Externe, Jonas Gahr Støre, afirmă că extremismul de dreapta este "un fenomen care va fi tratat foarte serios".

Misterul rămâne în ceea ce îl priveşte pe Anders Behring Breivik. Singura lui legătură internaţională cunoscută până acum este cu blogul neonazist suedez la care este afiliat: creat în 2007, blogul Nordisk are 22 000 de membri şi promovează "identitatea, cultura şi tradiţiile istorice nordice". La acest blog sunt afiliaţi chiar şi membri ai Parlamentului suedez, dar şi activişti neonazişti şi xenofobi. Dar chiar în aparenta claritate a acestui plan, de la ofensele xenofobe până la plasarea unei bombe şi până la a lua o mitralieră şi a deschide focul spre zeci de adolescenţi este un salt în obscuritatea nebuniei, sunt tenebrele unei minţi dereglate. În plus, continuă să existe acest dubiu, care încă tulbură autorităţile, anchetatorii şi opinia publică: oare chiar a acţionat singur? De răspunsul la această întrebare depind efectele pe care acest masacru le va avea asupra Norvegiei şi asupra restului Europei.