Cifrele sunt în faţa noastră, şi sunt necruţătoare. Cele din Grecia, cu datoria ei de aproximativ 350 de miliarde de euro, echivalentul a 160 % din produsul ei intern brut (PIB), servesc acum pe post de slogan tuturor acelora care, cu Germania în frunte, critică atât de aprig proasta gestionare şi înşelătoriile (dovedite) trecute ale Atenei.

Vin imediat în urmă Portugalia, cu o datorie publică de 126 de miliarde de euro, fie 88% din PIB, şi Italia cu o datorie de aproximativ 1800 miliarde de euro, fie aproape 120% din PIB-ul său. În cazul celei din urmă există şi factorul agravant al ineficienţei serviciilor publice, dezvăluit pe toate ecranele TV din lume, de exemplu cel al problemelor de colectare a gunoiului din Napoli. Cazul Spaniei este din acest punct de vedere diferit, întrucât autorităţile de la Madrid se zbat mai ales cu o spirală a datoriei private comparabilă cu cea a Irlandei, unde planul de salvare al UE are ca scop redresarea sectorului bancar. Datoria publică spaniolă, la 680 miliarde de euro, reprezintă aproximativ 64% din PIB-ul ţării... faţă de 1650 miliarde pentru Franţa, fie 84% din PIB-ul ţării, pe care agenţiile de rating o au de asemenea în vizor .

La toate acestea se adaugă, ar spune criticii, cazul insulei divizate Cipru, intrată în UE în 2004 şi care, în ultimele zile, cere la rândul ei ajutor, îngenuncheată de explozia din 11 iulie, care a făcut 13 victime şi a distrus principala centrală electrică a ţării. Costul reconstrucţiei şi al repunerii sale în stare de funcţionare se ridică, potrivit estimărilor experţilor, la mai mult de un miliard de euro, în timp ce guvernul de la Nicosia se confruntă deja cu o factură grea : o datorie publică de aproape 50 de miliarde, fie 71% din produsul intern brut. Puţin într-adevăr, faţă de celelalte cifre, dar totuşi...

A amputa UE de partea sa meridională ar fi un contrasens

Ce mai rămâne de făcut deci, dincolo de reforme pentru a reduce cheltuielile, decât să recoltezi mai multe impozite şi să privatizezi masiv, aşa cum se pregăteşte să facă Grecia ? A trage concluzii economice drastice, ridicând din umeri, este o opţiune. Unii deputaţi germani o fac de altfel, sugerând, de exemplu, ca Atena să vândă la licitaţie unele dintre insulele sale însorite pentru a-şi umple visteria. Metodă pe care, într-adevăr, unele puteri europene au utilizat-o în trecut. Napoleon de exemplu, care a vândut Louisiana franceză (care acoperea aproape tot centrul şi vestul Statelor Unite ale Americii de astăzi) noului stat independent american pentru 15 milioane de dolari în mai 1803. Pentru a-şi finanţa apetitul războinic insaţiabil. Aceleaşi Casandre se îmbulzesc dornice de a prevesti o ieşire a Greciei din zona euro... uitând că Tratatul de la Lisabona nu permite expulzarea unei ţări membre. Calcul simplu : a face din moneda unică un club de ţări europene virtuoase, geografic ancorate în nord. Întrucât aceasta este dura realitate politică a continentului.

Acest antifon, reluat în cor de formaţiunile populiste de dreapta precum Partidul Libertăţii olandez al lui Geert Wilders, neagă totuşi o evidenţă : soarta Europei ca putere, în istorie, a fost întotdeauna legată de Marea Mediterană, iar a amputa partea de sud a UE ar fi un contrasens politic deoarece interesele politice şi economice prezente în acest sud sunt cruciale. Ca să nu mai vorbim aici despre contribuţia colosală a Greciei la gândirea europeană, sau de modul în care identitatea comercială şi capitalistă europeană a fost făurită în Marea Mediterană, aşa cum a demonstrat Fernand Braudel.

Primăvara arabă, sursă de vitalitate pentru Europa

Hai să vorbim doar despre pieţe, forţă de muncă şi de actualitate : cine poate nega, într-un moment când avioanele NATO decolează zi de zi din bazele aeriene din Sicilia sau Creta pentru a ataca forţele colonelului Gaddafi, că ecuaţia bugetului nu poate fi singurul factor de integrare ? Cine poate contesta, aşa cum o demonstrează operaţiunea specială editorială a ziarului Le Temps din primăvara anului trecut, că "primăvara arabă" este o incredibilă sursă potenţială de vitalitate pentru continent ? Releele trec prin Atena, Napoli, Gibraltar, Barcelona sau Nicosia. Berlin, care investeşte atât de mult în proiectul solar Desertec în sudul Mării Mediterane, nu ar trebui să uite acestea. Uniunea pentru Mediterana, justificată dar prost gândită de către Nicolas Sarkozy, nu trebuie să fie scufundată.

Un alt argument, mai banal, merită de asemenea să fie dezbătut în mod deschis. Unde pleacă oare în vacanţă această Europă de Nord atât de harnică şi virtuoasă de îndată ce se opresc lanţurile de producţie ale constructorilor germani de automobile sau ale fabricilor finlandeze Nokia ? Este suficient să aruncăm o privire afară, zilele acestea la Bruxelles, pentru a vedea fluxul nesfârşit de rulote olandeze, pline probabil cu alegători ai Partidului Libertăţii, coborând spre Franţa, Spania sau Italia. Fatalitate a geografiei ? Desigur. Dar aceeaşi fatalitate înseamnă şi că toate ţările nu pot fi judecate pe picior de egalitate. Popoare şi ţări nu au aceeaşi soartă, şi nici aceleaşi avantaje comparative. Scopul ar trebui deci să fie de a împinge codaşii momentani (să ne amintim că boom-ul spaniol era lăudat, inclusiv în Germania, acum câţiva ani...) să-şi amelioreze performanţele, mai degrabă decât a le arăta uşa cu degetul. Grecia a creat multe temperamente de miliardari, de armatori-negustori care au fost gloria Europei timp de secole. Navele descendenţilor lor încă navighează şi astăzi. Dar fără să plătească impozite. Şi aici este problema. Probleme de cifre. Doar de cifre.