Alegeți o limbă
Marţi, William Hague [şeful diplomaţiei britanice], urmat de ministrul de Externe francez, Alain Juppé (la propriu, au împărţit acelaşi podium la Paris) au acceptat posibilitatea ca Gaddafi şi familia lui să rămână în Libia, după ce timp de mai multe luni ambii au insistat asupra faptului că el trebuie să plece. Ieri, Hague a adoptat încă odată poziţia Franţei, anunţând că Marea Britanie recunoaşte legitimitatea opoziţiei libaneze şi expulzează de la Londra diplomaţii care reprezintă vechiul regim al lui Gaddafi.
Acesta este un gest politic dintre cele mai neplăcute. Vrea să arate că, în timp ce Marea Britanie admite acum că s-ar putea să nu fie capabilă să scape de persoana lui Gaddafi, continuă totuşi să susţină schimbarea regimului. În realitate, este o simplă recunoaştere a realităţii de la faţa locului.
Ne-am folosit forţa aeriană pentru a sprijini opoziţia, dorindu-ne din suflet să putem înclina balanţa militară pentru a permite forţelor opoziţiei să câştige războiul. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În schimb, am intrat într-un impas care ar putea să dureze toată vara. Faptul de a declara acum că Gaddafi poate să rămână dacă renunţă la putere este doar o pierdere de timp. Cheia acestei situaţii este că liderul libian nu o să renunţe la putere atâta timp cât crede că se poate menţine pe poziţie, cel puţin în anumite regiuni ale Libiei. Şi se pare că este şi cazul.
Pe termen lung, se vede că va fi secătuit pur şi simplu datorită presiunii economice şi a pierderii veniturilor de pe urma petrolului. Dar pe moment, cea mai bună politică din partea Occidentului nu este să proclame ce poate şi ce nu poate să facă, ci să obţină din partea opoziţiei o încetare a focului pentru a începe negocierile între cele două tabere, fie sub egida Naţiunilor Unite, fie a Uniunii Africane.
"Posesiunea", o problemă occidentală
Problema cu politicienii occidentali – toţi politicienii – este aceea a "posesiunii". Dacă apare o situaţie cu o dezvoltare potenţial avantajoasă, precum Primăvara Arabă, aceştia vor pretinde o parte din meritul ei. Dacă intervine un eveniment care are un deznodământ nefericit, precum cel din Yemen sau Bahrain, se vor îndepărta de el cât se poate de mult.
Dar Primăvara Arabă nu este ceva ce poate fi "posedat" în felul acesta. Ar fi minunat dacă marile mişcări sociale, precum revoltele din Orientul Mijlociu s-ar putea desfăşura într-o atmosferă de farmec şi lumină. Dar este vorba în cele din urmă despre putere şi soarta lor este determinată de tot felul de factori, majoritatea pe plan local.
Intervenţia occidentală nu poate fi eficientă decât dacă se merge până în pânzele albe şi ţara este invadată, ceea ce implică toate problemele pe care le-am văzut în Irak şi Afganistan. Cea mai bună politică a Occidentului este supravegherea discretă.
Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne dăm la o parte şi să nu facem nimic. Dar cele mai bune arme, cele mai bune încurajări de care dispunem, sunt cele de natură economică. Recunoaşterea Consiliului Naţional de Tranziţie ca fiind adevăratul guvern nu serveşte la mare lucru. În cele din urmă, libienii vor trebui să-şi stabilească destinul lor politic singuri. Dar putem cel puţin să le oferim un viitor în care ajutorul economic, deschiderea pieţelor şi libertatea de mişcare prefigurează o viaţă mai bună decât cea pe care au trăit-o cu greu în anii de conducere dictatorială şi coruptă.
Deschiderea graniţelor şi imigraţia sunt, bineînţeles ultimul lucru pe care politicienii europeni sunt gata să-l accepte. Şi nici în domeniul deschiderii pieţelor sau ajutorului economic direct nu sunt pregătiţi să ofere prea multe, în vremurile acestea de austeritate.
Dar să ieşim puţin din cadru şi să ne gândim. Primăvara Arabă este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat Europei în ultima generaţie [aproximativ 25 de ani], oferind oportunităţi nu numai pentru o nouă politică pentru întreaga zonă mediteraneană, ci şi o renaştere economică atât în sudul Europei cât şi în Africa de Nord. A venit vremea de a oferi un răspuns măreţ, nu pentru a stabili mărunţişuri referitoare la viitorul colonelului Gaddafi, oricât de neplăcut ar fi acest personaj.
Bulgaria
Puci personal la ambasada libiană
În 25 iulie, fostul consul al Libiei în Bulgaria, Ibrahim Al-Fouris, susţinut de un grup de compatrioţi, a distrus ambasada ţării sale la Sofia. Proclamându-se reprezentant al Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT), a alungat personalul şi a sechestrat ambasadorul. În aceeaşi zi, Al-Fouris a fost declarat persona non grata de guvernul bulgar, şi i s-au acordat 24 de ore pentru a părăsi ţara, fără stabilirea unei legături directe cu tentativa de puci.
La Bengazi, CNT a anunţat că nu-l recunoaşte pe Al-Fouris ca reprezentant diplomatic. Bulgaria a decis suspendarea relaţiilor lor sale diplomatice cu ambasada Libiei atâta timp cât situaţia nu va fi clarificată. În ceea ce-l priveşte, Ibrahim Al-Fouris refuză să părăsească ţara şi "rămâne baricadat în clădire - un diplomat care nu reprezintă pe nimeni într-o ambasadă fără relaţii diplomatice şi cu reprezentanţi ai poliţiei în faţa uşilor", comentează Kapital.
