Aproape toţi norvegienii de o anumită vârstă ştiu unde se aflau în momentul în care schiorul Oddvar Bra şi-a rupt unul dintre beţe în sprintul final al campionatului din anul 1982, iar Norvegia a fost nevoită să împartă locul întâi cu Uniunea Siovietică. Dar expresia consacrată "unde erai când Bra şi-a rupt băţul de schi?" a fost înlocuită cu o întrebare mai sumbră – "unde erai când Anders Behring Breivik omora copiii Norvegiei?"

Ziua de 22 iulie, în care Anders Breivik a ucis cel puţin 76 de persoane, a zguduit naţiunea norvegiană din temelii. Dar mulţi norvegieni cred că acesta este şi un semn clar că ţara s-a îndepărtat de cultura uniformităţii etnice şi egalitarismului, conturându-se un regres în competiţia din ţările nordice.

În prezent, peste 11% din populaţia de 4,9 milioane de locuitori a Norvegiei este reprezentată de persoane originare din alte ţări, în principal din Pakistan, Suedia, Polonia, Somalia, Eritreea sau Irak. Iar şocul diversităţii culturale, mai ales în contextul prezenţei unui număr din ce în ce mai mare de musulmani care nu sunt albi, a condus deja la ascensiunea unei formaţiuni moderate antiimigraţie, Partidul Progresului, care a devenit al doilea ca mărime din Norvegia.

Tinerii pe care Anders Breivik i-a împuşcat în tabăra de vară de pe insula Utoya erau toţi norvegieni, dar unii proveneau din familii de imigranţi, iar de acum înainte vor rămâne în memoria colectivă, fiind asociaţi cu cel mai mare dezastru din istoria modernă a Norvegiei.

"Când te confrunţi cu fenomenul imigraţiei multiculturale, ceva se întâmplă. Aceasta este esenţa problemei în momentul de faţă, este o mare provocare la adresa modelului norvegian", explică Grete Brochmann, sociolog la Universitatea din Oslo.

Liderii Norvegiei, începând cu familia regală, au lăudat la unison solidaritatea cetăţenilor, democraţia, egalitatea şi toleranţa, promiţând că aceste valori nu se vor schimba. Oameni virtuoşi, paşnici, generoşi, adepţi ai modelului consensual – aceasta este imaginea norvegienilor despre ei înşişi, dublată de profitul obţinut din vânzarea petrolului, care conduce la gestionarea unuia dintre cele mai dezvoltate modele sociale asistenţiale din lume.

Norvegia, o ţară în care naţionalismul este puternic

Dintre toate virtuţile, accentul pe consens poate genera atitudini înguste, obscuritate şi corectitudine politică. Acest lucru este valabil mai ales atunci când imigranţii au noţiuni diferite despre anumite valori, inclusiv despre egalitatea de gen şi secularism, într-o ţară care oficial este creştină, un lucru cu care norvegienii se mândresc.

"Suntem o societate norocoasă din multe motive, nu doar datorită petrolului", continuă sociologul Grete Brochmann. "Dar multe dintre aspectele acestei societăţi a consensului au şi reversuri. Este şi o societate a conformismului", explică ea, dând ca exemplu "Janteloven" sau "principiul Jante", normele din micile comunităţi scandinave care reglează comportamentul de grup, promovând colectivismul şi descurajând iniţiativa individuală şi ambiţiile, într-o lume în care nimeni nu rămâne anonim.

Norvegia este o ţară profund patriotică, care a obţinut independenţa faţă de Suedia abia din 1905, fiind ocupată de nazişti în perioada 1940 – 1945. În acest context, sentimentul mândriei şi naţionalismului este puternic, iar modelul construit după al II-lea Război Mondial este apărat cu tărie.

Într-un interviu, fostul premier Gro Harlem Brundtland a explicat că Norvegia a avut un program politic multipartit puternic consensual aproape zece ani după al II-lea Război Mondial, după care a revenit la o viaţă politică mai normală. "Cu toate acestea, nu ar fi corect să spunem că avem o democraţie bazată pe consens, fără dezbateri puternice şi partide politice", explică ea.

Tocmai aceste dezbateri au devenit mai vehemente în problemele imigraţiei şi integrării, subliniază fostul premier, în special pe fondul creşterii popularităţii Partidului Progresului, principala mişcare actuală care are un discurs antiimigraţie. Partidul Progresului a încercat să depăşească limitele acceptabile, regretă Brundtland. "A pune anumite probleme fără a oferi soluţii viabile nu este întotdeauna de folos", atrage atenţia fostul premier.

Liderul Partidului Progresului, Siv Jensen, a devenit celebru în 2009 folosind, într-un discurs, expresia "islamizare pe ascuns", iar, în acelaşi an, formaţiunea a devenit a doua ca mărime în Parlamentul de la Oslo. Christian Tybring-Gjedde, liderul filialei din Oslo a Partidului Progresului, a fost criticat dur, în mai, când sugerase că musulmanii sunt din fire mai agresivi decât norvegienii.

Nici un emigrant nu devine 100 % norvegian

În discursurile pe tema imigraţiei, Partidul Progresului pledează în favoarea uniformităţii religioase şi culturale. Unii imigranţi musulmani, nu foarte educaţi, limitează activităţile femeilor, încearcă să aranjeze casătorii, ar putea susţine mutilarea genitală şi sunt, într-o anumită măsură, homofobi, toate acestea fiind considerate drept tradiţii religioase şi culturale specifice.

Dar valori de acest fel reprezintă provocări directe la adresa culturii consensului general. În acest context a apărut islamofobia în Norvegia, la fel ca şi sentimentul mai universal al lipsei de toleranţă faţă de imigranţii infractori şi faţă de cei care profită de asistenţa socială, de orice religie sau cultură ar fi.

Thomas Hylland Eriksen, specialist în antropologie culturală la Universitatea din Oslo, a avut o serie de studii în problema imigraţiei şi a culturilor dominante, care prezintă caracteristici ale naţionalismului. "Apar unele caracteristici urâte ale naţionalismului norvegian care ţin de etnicitate, de sentimentul unui popor special, existând şi elemente de rasism. Norvegienii care au origini străine sunt vizibili şi sunt consideraţi din afară", notează Hylland Eriksen.

Minorităţile cred că "dacă învaţă limba norvegiană, îşi trimit copiii la şcoli şi opresc la semafoare sunt 100 % norvegieni". Dar nu este adevărat, subliniază Eriksen, citându-l pe norvegianul Dilek Ayhan, născut în Norvegia dintr-o familie de imigranţi turci. Deşi vorbeşte fluent norvegiană, el este întrebat frecvent: "De unde eşti de fapt?"