KO în picioare, cu răsuflarea tăiată şi vulnerabilă oricărei noi lovituri. În această stare va intra economia spaniolă în ultima sută de metri a guvernului lui José Luis Rodríguez Zapatero. Liderul socialist încearcă de luni de zile o schimbare radicală în politica economică, în speranţa de a putea inversa tendinţa crizei. Dar cifrele se încăpăţânează şi arată că, în cel mai bun caz, efectele acestui uragan reformator vor întârzia considerabil. Şi oricum nu vor fi sesizabile în timpul acestei legislaturi. Doar cu trei ore înainte de anunţul lui Zapatero al organizării de alegeri anticipate [stabilite pentru 20 noiembrie], am aflat cifra care rezumă situaţia : 4.8 milioane de şomeri.

În timpul guvernului Zapatero, economia i-a permis să atingă paradisul cu degetul, înainte de a se fi scufundat în infernul celei mai grave recesiuni cunoscute vreodată de Spania, de la Războiul Civil încoace. În ajunul alegerilor din 2008, executivul socialist putea pretinde a avea cea mai mică rată a şomajului de la sfârşitul lui Franco (8% la sfârşitul anului 2007), conturi publice excedentare, o creştere robustă şi stabilă care a permis Spaniei să evolueze în "Liga Campionilor" a economiei mondiale. Cu un venit pe cap de locuitor mai mare decât cel al Italiei, convergenţa cu Franţa şi Germania, fruntaşii Europei, devenise o realitate pentru Zapatero.

Criza a făcut bucăţi mirajul

Această viziune idilică a economiei spaniole nu a ţinut nici măcar un mandat complet. Criza financiară globală a făcut ferfeniţă mirajul. Iar când apele tsunami-ului din 2008 s-au retras, Spania arăta cu totul altfel : ţara în care şomajul a crescut cel mai rapid, cea care avea cele mai multe dificultăţi să iasă din recesiune, una dintre cele în care deficitul creştea cel mai rapid şi cel mai spectaculos... Dacă, înainte, mica lume de experţi anglo-saxoni (analişti, speculatori, presa specializată), care face ce vrea cu pieţele, lăuda "miracolul economic spaniol", nu le-a trebuit mult apoi să arunce Spania în cocină cu PIGS-ii [Portugalia, Italia, Grecia, Spania].

Consecinţele formidabile ale crizei internaţionale în Spania au aruncat o altfel de lumină asupra anilor de belşug. Economia se bazase timp de ani de zile pe balonul speculativ al pieţelor imobiliare şi financiare. Mai întâi guvernul Aznar, apoi cel Zapatero, negaseră importanţa acestui balon.

Aproape nimeni nu ar fi putut prezice că acele credite "toxice" practicate în Statele Unite ar fi putut declanşa cea mai gravă criză financiară de la Marea Depresiune încoace. Şi atunci când creditul a secat, acest balon pe care nimeni nu l-a văzut a explodat. Explozia a expus o economie marcată de un nivel ridicat de îndatorare a familiilor şi întreprinderilor, în cel mai prost moment cu putinţă.

Privind retrospectiv, primul mandat al lui Zapatero pare a fi fost o mare oportunitate pierdută, deşi cifrele schiţau la vremea respectivă o imagine diferită : guvernul socialist a închis ochii asupra unor tendinţe îngrijorătoare, cum ar fi productivitatea scăzută a ţării sau îndatorarea ei exponenţială faţă de străinătate, şi abia a adus unele ajustări modelului economic lăsat de Partidul Popular, fără să-şi consolideze unele dintre măsurile sale, cum ar fi scăderea impozitelor.

Turismul va salva Spania?

Colapsul financiar din 2008 l-a lăsat pe Zapatero într-o stare de năucire din care cu greu a recuperat. De luni de zile, el a negat criza, apoi a relativizat-o, şi a luat o cotitură controversată numai atunci când pieţele şi UE au început să-şi exprime îngrijorarea crescătoare faţă de viitorul Spaniei pe termen scurt. Transformarea a fost radicală. De la intuiţiile sociale ale primul mandat şi abordarea keynesiană aplicată în primele momente ale crizei, s-a trecut brusc la reduceri bugetare şi alte compresiuni. Convertirea lui Zapatero a intervenit după week-endul din 9 mai 2010 : pieţele şi partenerii europeni cereau de la el o schimbare radicală de direcţie. Germania cerea Spaniei reduceri draconice, de nu mai puţin de 35 miliarde de euro. Până la urmă, acestea au fost de doar 15 miliarde, cu o reducere a salariilor funcţionarilor publici, o îngheţare a pensiilor, scăderea cheltuielilor publice şi intrarea pe calea reformei, pe care Zapatero a pornit cu un chip smerit de penitent de genul "cu orice preţ, şi orice m-ar costa pe mine".

Reforma pieţei muncii sau cea a pensiilor întăreşte ideea că, în mai 2010, legislatura Zapatero şi-a înfăptuit revoluţia sa coperniciană. De fapt, de atunci, guvernul nu a putut face mai mult decât să ţină compresia pe rană, iar cusăturile ameninţă să plesnească de fiecare dată când pieţele cresc costul finanţării administraţiilor, întreprinderilor şi familiilor.

Anunţarea alegerilor anticipate va fi fost ocazia, într-o mare măsură, a unei revizuiri ale moştenirii economice pe care Zapatero o va lăsa succesorului său. Şi chiar până şi în acel moment când făcea bilanţul celui mai întunecat episod economic din istoria noastră recentă, şeful guvernului nu s-a putut abţine de la o scăpare de optimism excesiv. El s-a felicitat pentru cifrele şomajului din al doilea trimestru, ca fiind un indicator al unei "anumite schimbări de tendinţă", pe când această ameliorare se datorează numai unor factori sezonieri, adică sezonului turistic. Fără de care, şomajul ar fi crescut din nou.