Alegeți o limbă
Sunt cel puţin zece ani – de la tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 – de când le cerem musulmanilor să abordeze cu seriozitate tranziţia spre democraţie şi să respingă violenţa. Combaterea terorismului şi promovarea democraţiei au fost principalele justificări pentru intervenţia militară în Irak. În prezent, de câteva luni, lumea musulmană este agitată. Se doreşte libertatea.
Este vorba de un impuls vital al tinerei generaţii, în jurul căreia au apărut noi contexte sociale. Fiii globalizării au învins teama care paraliza societăţi întregi. În Tunisia şi în Egipt, dictatorii care se aflau la putere de mult timp au fost înlăturaţi. Este greu de spus ce viitor va avea “primăvara arabă” care pătrunde pe scena politică. Cu toate acestea, mulţi analişti occidentali se limitează doar la următoarea întrebare: vor fi sau nu favorizate mişcările islamiste?
Occidentul, între indiferenţă şi realism
Este o întrebare care evidenţiază preocupare şi lipsă de încredere faţă de posibilitatea tranziţiei democratice. Garanţiile că mişcările islamiste nu vor ajunge la putere au fost argumentul legitim al dictatorilor arabi. Dar conceptul de “islamism” a devenit unul generic. Trebuie să se facă distincţie între diferiţii actori politici musulmani, pentru că această formulă include democratici, conservatori, dar şi extremişti şi terorişti...
În Turcia (ţară care are a doua armată ca mărime din cadrul NATO), la guvernare se află un partid islamist. Interesul redus manifestat de europeni faţă de “primăvara arabă” arată că societăţile noastre civile nu intenţionează să aibă vreo influenţă asupra mişcării democratice arabe. Pe o pancartă a manifestanţilor din Siria scria: “Tăcerea voastră ne ucide”. Un mesaj adresat Occidentului. Siria este un caz în care occidentalii par a fi de-a dreptul blocaţi. Şi nu este doar efectul conflictului din Libia sau al crizei economice. Faţă de Assad a fost mereu o atitudine realistă. Iar acest lucru se vede în oraşul Hama. În anul 1982, acţiunile de reprimare ale regimului Afez al-Assad au condus la moartea a 20 000 de sirieni, care erau coordonaţi de mişcarea Fraţii Musulmani. Acel masacru a fost urmat de o tăcere generală. A câştigat realismul în faţa unui regim “progresist” capabil de o politică internaţională abilă şi protejat de umbrela sovietică. În acelaşi an, miliţiile creştine libaneze (susţinute de armata israeliană) au ucis aproximativ o mie de palestinieni în taberele de refugiaţi Sabra şi Chatila. În acest caz, opinia publică, mai ales cea cu vederi de stânga, s-a mobilizat.
Proximitatea generează responsabilităţi
Îmi amintesc că am vizitat acela tabere de refugiaţi şi am văzut ororile de acolo. Au fost două reacţii foarte diferite. După anul 1989, Siria, aflată în continuare sub controlul minorităţii alawi, a oferit garanţii pentru reducerea influenţei islamiste. Regimul din Siria nu este izolat, beneficiază chiar şi de consens. Un creştin sirian îmi spunea următorul lucru: “Minoritatea alawi comandă, dar respectă celelalte grupuri etnice”. Aşa gândesc creştinii, druzii şi kurzii. Consensul este vizibil şi în Aleppo, un oraş al diversităţii unde trăiesc mii de kurzi şi 300 000 de creştini. Acest oraş este calm, în timp ce toată ţara se revoltă. Burghezia sunnită a făcut de la bun început un compromis cu etnicii alawi. Dar ce va face acum, când protestele vin tocmai din partea majorităţii sunnite? Nu trebuie subestimată nici lumea şiită (Iranul, Irakul şi Libanul), pentru care Siria este o zonă strategică. Iranul riscă să piardă un aliat apropiat din punct de vedere religios şi politic (se cunosc legăturile cu miliţiile Hezbollah din Liban). În prezent, puterea de la Damasc crede că nu are alternativă la actele de violenţă, dacă nu doreşte să piardă monopolul politic şi să rişte o reglare de conturi. Au deschis focul asupra poporului, în principal asupra sunniţilor. În Egipt, fostul preşedinte Hosni Mubarak nu a ordonat deschiderea focului asupra poporului (grupul care îl susţinea a înţeles că vremea lui se încheiase).
Oare sirienii mizează pe lipsa de determinare a Occidentului? Atenţia societăţilor civile europene este distrasă în prezent, fiind inerte faţă de problemele grave din afara frontierelor naţionale. Este clar că Occidentul nu poate fi jandarmul drepturilor omului de oriunde. Dar Siria este vecină cu Europa şi cu Israelul. Iar proximitatea geografică generează responsabilitatea. Între o intervenţie militară precum cea din Libia şi indiferenţă există o largă paletă de opţiuni pentru exercitarea responsabilităţii: presiuni, contacte, căutare de soluţii, implicare a marilor actori internaţionali... Deocamdată, în Siria nu există nicio soluţie pentru depăşirea polarizării: oameni pregăţiţi să moară înfruntă un regim rigid şi fără viitor care mizează pe cartea represiunii. Va fi nevoie să construim scenarii de tranziţie pentru a demonstra – prin unele măsuri oportune – că logica terorii este inacceptabilă. După un deceniu de politică internaţională axată pe problema islamismului, se deschide un univers cu noi probleme, dar şi cu noi oportunităţi. Este nevoie de noi criterii pentru analizarea realităţii, dar şi de o mai mare responsabilitate din partea guvernelor, societăţilor civile şi forţelor politice. De ceea ce se întâmplă acum în lumea arabă şi în zona Mediteranei vor depinde scenariile politice ale secolului XXI mai mult decât focurile de artificii de la noi.
