Alegeți o limbă
Nimeni nu părea surprins. Nici tinerii care fugeau de acasă în zori. Nici Ken şi Tony, care locuiau odată în Tottenham şi s-au întors acum pentru a veghea asupra rachetelor şi a maşinilor incendiate, care luminează o zonă de război urbană. Tony susţine că a anticipat ce urma să se întâmple. “Din totdeauna era clar că asta se va întâmpla”, a spus el.
Poliţia a împuşcat un tânăr de culoare în circumstanţe suspecte. Copiii sălbatici şomeri şi-au ieşit din fire. Pentru Tony, aceasta a fost o revoltă care aştepta numai o scuză-un pretext pentru ca să izbucnească. În mahmureala violenţei care s-a răspândit în Londra, revoltele păreau şi inevitabile şi de neimaginat. În câteva zile, în care atacurile au avut efect de contagiune, capitala unei naţiuni avansate s-a transformat într-o distopie Hobbesiană a haosului şi brutalităţii.
Aceasta este cea mai ezoterică şi cea mai modernă dintre revolte. Participanţii la ea, organizaţi şi coordonaţi prin Twitter, sunt protagoniştii unui sinistru revers al Primăverii Arabe. Vara de la Tottenham, care a avut în prim-plan şi copii de numai şapte ani, este un atac nu asupra unui regim tiranic, ci asupra ordinii stabilite a unei democraţii benigne. O întrebare e suspendată acum peste străzile devastate de bătălie ale Londrei. Cum s-a putut întâmpla asta?
Unul dintre cele câteva răspunsuri evidente este eşecul poliţiei în asigurarea legii şi ordinii. Dovezile de până acum indică şi mai multe acte ruşinoase pentru Poliţia Metropolitană (Met) care pluteşte în derivă, pentru că există dubii în legătură cu faptul că Mark Duggan, a cărui moarte a inspirat revoltele iniţiale, a tras în poliţişti. Criza s-a precipitat, iar absenţa ofiţerilor care n-au intervenit pentru stoparea jafurilor a dus la o prăbuşire a ordinii, care sugerează terenul sterp lipsit de lege al unui stat eşuat.
Haosul financiar, responsabil de revolte
Al doilea pretins vinovat este apartenenţa etnică. Dar aşa cum spunea David Lammy, parlamentarul Tottenham-ului, aceste revolte nu sunt legate de rasă. Răscoalele din anii ’80 de la Broadwater Farm, ca şi din Toxteth şi Brixton, au fost în parte produsul unui rasism otrăvitor, absent din Tottenham-ul de astăzi, unde băcănia chineză, magazinul turcesc şi coaforul african sunt situate unul lângă altul.
Aşa că mai bine daţi vina pe şomaj şi pe tăieri. Este adevărat că Tottenham se numără printre cele mai sărace cartiere ale Londrei, cu 10.000 de oameni care cer alocaţie pentru şomeri şi 54 de aplicanţi care vânează fiecare anunţ de angajare. În alte cartiere defavorizate, precum Hackney, cluburile de tineri se închid. Oricât de neînţelepte ar fi aceste reduceri, ar fi facil să sugerezi că afacerile şi casele au fost distruse din dorinţa de turnee de ping-pong şi de parcuri de skateboard.
Cauzele reale sunt mai insidioase. Nu este o coincidenţă faptul că unul dintre cele mai mari grade de violenţă înregistrat în Londra în multe decenii s-a înregistrat în contextul unei recesiuni a economiei globale, aflate în cădere liberă. Cauzele recesiunii prezentate de J K Galbraith în cartea lui “Marea Prăbuşire din 1929” erau următoarele: proasta distribuţie a veniturilor, un mediu de afaceri angajat în “furtul corporatist”, o structură bancară slabă şi un dezechilibru între importuri şi exporturi.
Eşecul unui stat inegalitarist
Toţi aceşti factori sunt din nou în mişcare. În bula din anii 1920, primii 5% ca venituri deţineau o treime din venitul personal total din ţară. Astăzi în Marea Britanie, inegalităţile privind salariile şi bunăstarea sunt mai mari decât oricând. Doar anul trecut, averea combinată a celor mai bogaţi 1.000 de oameni din Marea Britanie a crescut cu 30%, la 333,5 miliarde de lire sterline.
Liderii Europei, inclusiv propriul nostru premier şi cancelar erau parcaţi în şezlonguri în timp ce Londra ardea. Chiar dacă epicentrul crizei economice imediate este zona euro, guverne britanice succesive au conspirat la incubarea sărăciei, inegalităţii şi inumanităţii, exacerbate acum de furtuna financiară.
Lipsa de creştere economică a Marii Britanii nu este un punct de dezbatere economică sau un băţ pentru a-l bate pe cancelarul George Osborne, la fel cum nu poţi zice că non-forţa noastră de muncă necalificată, demotivată, subeducată este doar o pată pe bilanţul nostru naţional. Uită-te la echipajele juvenile de distrugători de pe străzile oraşului şi plângi pentru viitorul nostru. “Generaţia pierdută” se echipează de război.
Nimic în comun cu manifestaţiile din Grecia şi Spania
Revoltele din Londra nu sunt asemănătoare cu problemele Greciei şi Spaniei, unde clasa mijlocie se revoltă împotriva zilei judecăţii. Ei sunt dovada că un segment al tineretului britanic – ucigaşii, puşcaşii, oportuniştii, jefuitorii şi acoliţii lor – a căzut de pe buza prăpastiei unei naţiuni prăbuşite.
Eşecul pieţelor merge mână în mână cu frustrarea oamenilor. Între timp concepţia potrivit căreia social-democraţia, cu protecţia ei socială, educaţia scumpă şi asistenţa de sănătate pentru toţi este nesustenabilă în actuala perioadă tulbure, câştigă teren. În realitate, este singura soluţie. După Marea Prăbuşire, Marea Britanie s-a recalibrat pentru un timp. Disparităţile de venit au scăzut, s-a născut statul bunăstării, iar calificările şi creşterea au sporit.
Exact acest model nu poate fi replicat, dar nici, aşa cum a recunoscut şi Adam Smith, nu se poate ca o societate bine ordonată să se dezvolte vreodată atunci când un număr considerabil de cetăţeni trăiesc în mizerie, şi în consecinţă, sunt periculoşi. Aceasta nu este o odă a determinismului, pentru că sărăcia nu implică neapărat nelegiuirea. Şi nici nu este suficient să-i priveşti cu dispreţ pe protestatari, ca şi cum ar face parte dintr-o castă de paria.
Crahurile financiare şi catastrofele umane sunt ciclice. Fiecare ameninţă să fie mai grav decât precedentul. Aşa cum scria Galbraith, “memoria este mult mai bună decât legea” în protejarea împotriva iluziilor financiare nesănătose. Într-o eră a austerităţii există diverse luxuri pe care Marea Britanie nu şi le mai poate permite. Amnezia se găseşte în vârful acestei lungi liste.
Pe teren
“Preţul pe care îl plătim pentru că nu avem grijă”
Scriind pentru The Independent, Camilla Batmanghelidjh, membră a unei asociaţii neguvernamentale, sugerează că tinerii care incendiază şi distrug bunurile propriilor lor comunităţi ar putea fi mai tulburaţi decât credem.
Cum de pot manifesta atâta dispreţ pentru comunitatea lor, ne întrebăm în sinea noastră? Aceşti tineri ar putea răspunde, "foarte uşor", căci ei nu se simt, întocmai, ca aparţinând acestei comunităţi. Comunitatea, ne-ar putea spune aceştia, nu ne-a oferit nimic. În schimb, timp de ani şi ani de zile, ei au trăit ca şi rupţi de realităţile şi de structurile legitime ale acestei societăţi.
Lucrând adeseori cu dezmoşteniţi ai străzii din Londra, ani de-a rândul, mulţi dintre noi am fost poate preocupaţi de aceşti tineri adulţi care şi-au creat propriile lumi paralele, conduse de reguli aparte. Individul devine responsabil de propria lui supravieţuire căci societatea este astfel alcătuită încât să nu-i furnizeze nimic.
Conducătorii noştri vorbesc încă despre faptul că este vital să ne protejăm comunitatea. Problema este că afacerea asta s-a oţetit. Comunitatea alege singură cine este şi cine nu demn de ajutor. În această falsă economie morală în care săracii sunt văzuţi ca nişte mecanisme stricate, comunitatea a eşuat de fapt. Verificaţi singuri preţul pe care-l plătim pentru lipsa de îngrijiri.
