L-am cunoscut pe M. citindu-i unul dintre comentariile postate la un articol din Die Zeit. Un coleg îl intervievase pe Klaus Kinkel, ultimul ministru de externe al lui Helmut Kohl, care lua apărarea Europei şi era de părere că Germania trebuie să se pună garant al ţărilor sărace din uniunea monetară. Interviul a avut aproape 200 de comentarii.

Numărul 105 este semnat M. : "Aşa se întâmplă atunci când lăsăm să acţioneze oameni care fac pe grozavii şi mult vânt". Kinkel este cel ţintit. Potrivit lui M., Europa ar fi deschis pesemne uşa "celor care cred că nu sunt responsabili decât de banii lor". Iar cei de sus, cum se poartă cu cei de jos? "Ca şi cum ar fi rahat".

Fac clic pe profilul utilizatorului. Cititorii au pseudonime ca "Şmecherul", "Bâta" sau "presă mincinoasă". M. a ales "jgmischke" [iniţiale şi un nume]. El a postat deja aproximativ 500 de comentarii. La un articol anunţând cum că, la Bruxelles, Comisia Europeană doreşte să indemnizeze agricultorii care au suferit pierderi legate de epidemia de Escherichia coli, el comentează : "Euro-craţia continuă să decadă din ce în ce mai mult, astfel încât a ajuns să semene cu un fel de autoservire”. Printre comentariile privind criza euro, se numără probabil o majoritate de voci împotrivite monedei unice. Dar de unde vin această dezamăgire şi această mânie?

"Suntem guvernaţi de idioţi"

Îi trimit lui M. un e-mail întrebându-l dacă pot să mă întâlnesc cu el, pentru că aş dori să aflu de ce este atât de supărat – împotriva Europei, împotriva politicii. Răspunsul lui vine după doar două ore. La început, M. a crezut că mesajul meu era spam, sau o glumă. Dar apoi i-a plăcut ideea. El îmi trimite adresa lui : trăieşte într-un oraş mic din Westfalia. Când urcăm în Fiat-ul lui, sunt foarte surprins. Mi-l imaginasem poate mai diferit, poate mai puţin normal, mai agresiv. Poate mă aşteptam la un şomer, cineva căruia evident nu-i merge bine, şi mă înşelasem.

M. are 53 de ani. El îmi povesteşte viaţa lui, un pic emoţionat şi fără ironie. Înainte de a se muta la ţară, el lucra în Düsseldorf, în administraţia financiară, o ocupaţie care nu îl pasiona atât de mult. Într-o zi, soţia lui şi cu el au cumpărat un număr din revista Geo care publicase un clasament al tuturor oraşelor germane în funcţie de nivelul de poluare. Düsseldorf afişa cea mai slabă performanţă, în timp ce Westfalia era clasată foarte bine. "De aceea am venit aici".

Pentru el, a fost un punct de cotitură. S-a stabilit pe cont propriu ca programator, şi apoi s-au născut cei doi copii ai săi. M. lucra de acasă şi era acolo "când trebuia să dea cu pumnul în masă sau când copiii trebuiau să-şi facă temele". Când îl auzi vorbind, îţi dai seama că pentru el erau vremuri bune. Astăzi, el încă mai lucrează ca programator, dar este salariat al unei întreprinderi de dimensiuni medii.

Bruxelles pare a fi foarte departe

Din punct de vedere politic, el a aruncat prosopul cu mai mulţi ani în urmă. Anterior, se prezentase împreună cu fiul lui la consiliul municipal. Pentru Verzi. Fără speranţă: satul este o fortăreaţă a CDU-ului de zeci de ani. M. nu îşi reţine vorbele grele : "Suntem guvernaţi de idioţi. Asta este problema". Atunci când vorbeşte despre politică, se înfurie, şi discursul său lasă să transpire aproape tot atâta mânie cât comentariile sale. Dar de ce este el atât de supărat? "Cu timpul, neputinţa înfurie", răspunde el.

El are impresia că nu- i se cere părerea. "Este ca şi cum ai fi într-un tren ai cărui conductori sunt beţi şi merg drept într-un zid. Uşile sunt închise şi nimeni nu poate coborî". Când auzim de Europa aici, în această sufragerie din Westfalia, Bruxelles pare a fi foarte departe. "Reglementările privind becurile – nu discutăm despre ele", denunţă el, toate aceste texte sunt pur şi simplu "elaborate". Şi întotdeauna a fost aşa, mai întâi cu moneda euro, şi acum cu Grecia, Portugalia şi Irlanda.

M. consideră că politicienii ar trebui să fie mai bine controlaţi. Şi că ar trebui chiar să fie pedepsiţi atunci când iau o decizie greşită. Avem nevoie de mai mulţi specialişti, şi de echipe care să ia decizii obiective, nu decizii politice. Pe măsură ce discutăm, se vede din ce în ce mai mult că nu este un marginal. De fapt, M. este mai degrabă germanul tip, unul dintre noi. El nu are probleme aparte, are un loc de muncă, mai multe maşini – ca majoritatea germanilor.

Trebuie oare să avem compasiune pentru el? Să-l înţelegem? Sau să-i reproşăm faptul că priveşte prea simplu? Totuşi, nu numai politica s-a depărtat de el, ci şi el s-a depărtat de politică; el a delegat politica liderilor politici, şi apoi le denigrează munca. Uneori, mi-a mărturisit M. spre sfârşitul interviului, se urcă pe acoperişul casei sale şi se uită la stele printr-un telescop. Şi vede cât de mică este planeta noastră, şi cât de derizorii sunt lucrurile care îl interesează. Pe drumul de întoarcere, mi-a rămas această frază în minte: "Sunt prea mic pentru a schimba lumea".