Sub privirile invidioase ale amiralilor francezi, britanici şi polonezi, lansarea navei FGS Konrad-Adenauer a fost la înălţimea aşteptărilor. Udate cu şampanie, cele 55 000 de tone de aliaje profilate au alunecat pe apă, la ora 10 fix, în rada portului Wilhelmshaven. Cu un zgomot asurzitor, concertul sirenelor a salutat un alt botez, cel al marinei Uniunii, la cincisprezece ani după "Marele Salt".

"Cine ar fi crezut că Europa se va avânta atât de repede şi atât de departe în propria ei apărare? A trebuit, fără îndoială, ca o altă generaţie să dea de fund pentru a-şi ridica, în sfârşit, capul deasupra apei. Iar apoi, dar asta ştiţi deja, a fost destul de uşor să regăsească elanul…" Proaspăt reales, liderul european Martin Grand nu şi-a ascuns bucuria. Echipa lui, reconsolidată de rezultatul urnelor, este prezentă în întregime la Marea Nordului. Chiar şi adversara lui italiană, alungată la Strasbourg în calitate de şef al opoziţiei, a trebuit să suporte faimoasa lui vervă prezidenţială.

Konrad-Adenauer, campioană la viteză, va ieşi în larg în 2034 cu unităţile ei de şoc, mijloacele ei de pătrundere şi toată gama ei de drone [avioane fără pilot] polivalente. Nava amiral a Brigăzii de asalt a UE marchează de asemenea revenirea Germaniei pe scena militară, după o lungă absenţă. Misiunea este în continuare nesigură. Dar odată cu declinul NATO, veşnica instabilitate a teritoriilor musulmane, şi creşterea riscurilor la frontiera ruso-chineză, Republica federală nu a mai avut de ales. În lipsa unei strategii, a sfârşit prin a se alătura axei apărării.

Berlin, Londra şi Paris sunt pe picior de egalitate...într-o federaţie

În marele port al [râului] Jade, trebuia să-l fi auzit pe cancelar, pe primul ministru al Majestăţii Sale şi pe şeful de la Élysée [palatul prezidenţial francez] întrecându-se vorbind în faţa lui Martin Grand despre "destinul în sfârşit comun" şi "comuniunea suveranităţilor". O jumătate de secol de scene de gelozie cade în uitare. Berlin, Londra şi Paris sunt pe picior de egalitate în ceea ce, pe zi ce trece, se impune ca fiind o federaţie. Acest menaj în trei îşi sărbătoreşte luna de miere, într-o vreme în care Rusia bate la uşă. Cu ocazia celei de-a 75-a aniversări a Tratatului de la Roma, Uniunea Europeană a pus lucrurile în ordine. Sunt date uitării certurile de precupeţi pe tema agriculturii, problemele legate de identitate şi veşnica dezbatere despre modificarea tratatelor. Vechiul continent, ridicându-se în urma dezordinii create în jurul monedei euro, a încetat să se considere buricul pământului. Orizontul fiind lărgit, câmpul de viziune sporit. Mai puţine instituţii, mai multă putere. O administraţie a finanţelor unică pentru a menţine cursul monedei în faţa dolarului şi a yuanului. Priorităţi comune şi credibile în materie de politică externă. Şi, în cele din urmă, o apărare care să poată răspunde provocărilor vremii.

Ceea ce părea a fi cel mai cutezător fapt – instituirea unui preşedinte european – a fost o etapă aproape naturală. A fost suficient să fie fuzionate cele două posturi de preşedinte de la Bruxelles: cel al Comisiei şi cel al Consiliului. De altfel, vechile tratate nu interziceau acest lucru. Angela Merkel, alegere consensuală a celor douăzeci şi opt de state membre în 2013, a reuşit chiar să câştige alegerile continentale, trei ani mai târziu. Moneda euro a fost salvată, Europa întruchipată. După atâta vreme, Marele Salt se prefigura. Al doilea impuls a fost colapsul lirei sterline, subminată de către deficite şi retrogradată în rândul monedelor fosile. Londra a sfârşit prin a-şi îndeplini o promisiune care data de cincizeci de ani. După convertirea [la euro a] Marii Britanii, numai francul elveţian şi neclintita coroană cehă mai supravieţuiesc încă în umbră. Unirea dintre Royal Navy şi "La Royale" [pseudonimul marinei franceze] a urmat ca o formalitate. Nelson [vice-amiral britanic răpus la Trafalgar, în bătălia navală împotriva francezilor] s-a răsucit degeaba în mormânt.

Germania a avut cel mai mult de suferit

În retrospectivă, cel mai dificil lucru a fost implicarea Germaniei în acţiunea colectivă. Pentru a stabili, o dată pentru totdeauna, echilibrul puterilor în Europa – cum ar fi spus renanul Adenauer. Criza euro şi modelul de virtute stabilit de către economia germană la începutul anilor 2010 au lăsat urme adânci. Italia, Spania, fosta Belgie, Irlanda, Portugalia şi Grecia îşi amintesc şi acum regimul drastic impus de la Berlin, cu ajutorul Parisului şi al Fondului Monetar European. Timp de câteva luni, moneda euro, sfâşiată între cei care respectau regulile cu stricteţe în Nord, şi cei care eşuau în Sud, părea chiar a fi fost condamnată.

Dar iluzia că soarta Europei s-ar fi decis în cancelaria germană a fost spulberată repede. Germania, o putere covârşitoare? Ieşită mai repede din criză datorită exporturilor sale, Republica federală a avut de suferit mai mult decât celelalte ţări, în urma noii orânduiri mondiale şi al unui război comercial deschis cu "sinosfera".

Germania, de asemenea, îmbătrâneşte din ce în ce mai mult. Puţini copii, mulţi pensionari, o cerere anemică, tendinţa este greoaie şi demografii au avut dreptate în cele din urmă. Blestemul japonez îi pândeşte. În 2040, ţara va avea o mărime egală cu cea a Franţei sau a Marii Britanii. Vede astfel cum se estompează premisele unei preeminenţe europene ivite, cu două generaţii înainte, în urma căderii Zidului şi a reunificării. Revenirea în rândul celorlalte ţări este valabilă de asemenea şi în domeniul politicii externe. De la revolta libiană şi până la reunificarea coreană, trecând prin criza pakistaneză, Berlinul a crezut timp de multă vreme că era în interesul său să nu fie de partea nimănui. În cele din urmă, Germania nu a supărat pe nimeni. Dar nici nu a avut nimic de câştigat. În lipsa unei atitudini ferme, şi-a ratat intrarea în Consiliul de securitate al ONU.

Sinosfera îşi întinde mrejele

Pentru întreaga UE, adevăratul catalizator a fost dubla învingere a Statelor Unite şi a Europei de către China, care a devenit prima putere economică mondială. Lumea afacerilor se pregătise pentru înclinarea balanţei spre Imperiul de Mijloc. Dar guvernanţii şi strategii lor nu au luat în calcul toate implicaţiile aferente. Superputerea americană a fost, în cele din urmă, binevoitoare şi familiară. Noua putere dominantă este diferită, având gusturi, o cultură şi idealuri străine.

Europenii continuă să înveţe engleza mai degrabă decât chineza. Îşi astupă urechile la auzul "cantopop" [muzică pop în dialectul "cantonez"] şi ignoră afişele de la Red Lantern Studios. În competiţia de imaginaţii, încă mai preferă Hollywood-ul… "Sinosfera" a absorbit Asia de Sud şi Extremul Orient, inclusiv Japonia şi Taiwan. Îşi întinde pânza în Africa şi în inima Americii Latine. Europa şi America îşi caută modelul de schimbare. Nici una, nici alta nu vor să-şi piardă sufletul. Fiecare găseşte pe celălalt mal al Atlanticului o proximitate liniştitoare. Dar dinamica progresului şi a bogăţiei şi-a schimbat tabăra. Piesele de domino cad, sub impulsul trilioanelor de yuani.

Naufragiul industriei automobile europene, după cea americană, dezvoltarea tehnologiei şi a luxului made in China, cumpărarea societăţilor Shell, Apple şi chiar Club Med de către titani asociaţi Beijingului au tras clopotele de alarmă în Europa. La fel precum şi tratatele de arendare a fermelor şi contractele pentru energie bulimice încheiate de către hiper-putere cu autocraţii din Sud. Forţată să facă o alegere, Rusia a preferat să-şi dea petrolul şi gazele naturale în schimbul unei promisiuni de aderare accelerată la spaţiul european.

Europa nu avansează decât în urma crizelor. Neo-protecţioniştii, care domină de zece ani scena politică, pariază pe o lume bipolară. O adevărată reţetă împotriva declinului, spun aceştia. Martin Grand, omul "de-mondializării", se sprijină pe aceste teorii. Pe de o parte, o piaţă euro-americană de 3 miliarde de consumatori, care include Brazilia, India şi Turcia. De cealaltă parte, restul lumii. Între cele două, o pace armată şi bariere comerciale bine zăvorâte, aşteptând, în cele din urmă, temperarea apetitului Chinei.