Alegeți o limbă
Nu este clar care vor fi costurile în materie de pierderi umane ale ultimului act: cucerirea oraşului Tripoli. Lupta finală, iniţiată în cursul nopţii de rebelii veniţi din vest, va fi sângeroasă, dacă Muammar Gaddafi va decide să reziste până la final, în pofida dezertărilor apropiaţilor săi. Dar a venit momentul adevărului pentru dictatorul libian şi pentru regimul acestuia. După luni întregi ale unui război uitat în curtea Europei, o eventuală înfrângere a lui Muammar Gaddafi ar salva faţa Alianţei Nord-Atlantice. Teoretic. Însă, în practică, nu va fi uşor de gestionat. Dacă Libia va fi lăsată să se descurce singură de către o Europă preocupată de propria criză financiară, victoria ar putea fi urmată de un eşec. Ar putea deveni “un succes catastrofal”, conform expresiei pesimiste şi cinice care circulă în cercurile de la Bruxelles.
Un post-Gaddafi incert şi problematic
Situaţiile precedente - cele din Balcani şi Afganistan - evidenţiază costuri şi riscuri post-conflict. În cazul Libiei, principalul risc este că înlăturarea lui Muammar Gaddafi ar putea fi urmată de un nou ciclu de violenţe, expunând civilii şi resuscitând o reglare de conturi cu ramificaţii în trecut. Cum va fi restabilită securitatea? Deja este clar că Statele Unite intenţionează să iasă din joc, după participarea cu reticenţă la operaţiunile militare. Barack Obama nu intenţionează să furnizeze nici efective (şi probabil nici asistenţă economică importantă) pentru gestionarea unei probleme considerată parte a responsabilităţii europene. Europa - care prin intermediul Franţei şi Marii Britanii a coordonat intervenţia militară evidenţiind limitele capacităţilor militare - va trebui să gestioneze situaţia post-conflict. Intenţia este de a da curs planului aflat în discuţie la ONU privind o misiune de monitorizare iniţială atribuită contingentelor arabe şi africane. Rezultatul va fi că, în perioada post-Gaddafi, rolul unor state precum Turcia şi al monarhiilor din Golful Persic va creşte. La nivel oficial, atribuţiile în materie de securitate le vor reveni libienilor. Desigur, cu rezultate incerte, chiar şi pentru europeni.
Pe plan politic, riscul este şi mai mare. Italia, întreaga Europă şi Statele Unite au avansat o ipoteză precisă: cea conform căreia Consiliul Naţional de Tranziţie creat la Bengazi să reuşească să garanteze un proces de reconciliere, ţinând sub control rivalităţile tribale şi începând să contruiască instituţii naţionale într-o ţară care nu a avut niciodată astfel de structuri. Această sarcină, care deja s-a dovedit dificilă, va fi complicată de rolul decisiv asumat de rebelii din vest şi de triburile berbere din Nafusa în ofensiva militară asupra oraşului Tripoli. Oare ce pondere din Libia anti-Gaddafi va manifesta disponibilitatea de a recunoaşte legitimitatea Consiliului Naţional de Tranziţie de la Bengazi? Europenii nu vor mai avea aceeaşi influenţă odată ce rebelii vor ajunge la putere. Momentul de negociere a condiţiilor pentru perioada post-Gaddafi este acum (sau a fost ieri), înaintea “succesului catastrofal” de care se vorbeşte la Bruxelles.
O Europă unită pentru a gestiona conflictul
Acordurile economice ar putea fi un stimulent. Este natural şi legitim ca statele europene, inclusiv Italia, să încerce să îşi urmărească propriile interese energetice. Pe de altă parte, ar fi absurd ca Europa, după ce s-a confruntat cu disensiuni privind intervenţia în Libia, să fie divizată în problema gestionării situaţiei postconflict: deblocarea activelor libiene din Europa trebuie utilizată pentru a obţine garanţii privind viitorul Libiei.
În ultimele luni, Europa a purtat două războaie. Unul intern, cu altfel de mijloace, privind viitorul euro, şi unul extern, clasic, privind destinul unei ţări-cheie de la Marea Mediterană. Este evident că tensiunile interne privind gestionarea economiei nu au favorizat performanţele europene în materie de politică externă. Poziţia Germaniei este mai reprezentativă ca niciodată: o ţară axată pe politici economice care pare a fi ori în cadrul Europei, ori un vecin extern, aşa cum a demonstrat-o poziţia distantă a Berlinului faţă de intervenţia în Libia. Realitatea este însă că ţările europene vor câştiga sau vor pierde împreună aceste două războaie. Dacă zona euro va fi divizată de o linie nord-sud, fractura economică şi monetară din cadrul Uniunii Europene ar deveni parte a instabilităţii politice din zona Mediteranei. Un scenariu catastrofal pentru o ţară ca Italia, dar care în mod sigur nu se va opri la limitele Europei renane. Pentru interesele pe termen lung ale vechiului Continent, stabilizarea burselor şi gestionarea situaţiei post-conflict din Libia par a fi sarcini total diferite, chiar antagonice. Dar siguranţa europenilor depinde de ambele aspecte. Şi depinde de noi: prin încheierea intervenţiei în Libia, era tutelei americane a ajuns la final.
