În chiar inima Europei există o naţiune găunoasă de la rădăcină. Renumită ca fiind un secret rai bancar, unde se zvoneşte că liderul nord-corean Kim Jong Il ar fi pitit câteva miliarde de dolari, economia sa este în strânsă legătură cu mofturile capricioasei pieţei monetare internaţionale. Datoria externă pe cap de locuitor a ţării este de 84 de ori mai ridicată decât cea a îndatoratelor State Unite ale Americii (aproximativ 3,76 milioane de dolari, echivalentul a 3,31 milioane de euro pentru fiecare bărbat, femeie și copil). Democraţia este doar o glumă, puterea fiind deținută de un şef de stat care nu este ales democratic ci, conform tradiţiei, moşteneşte tronul şi în plus are puterea de a dizolva Parlamentul sau, mai mult, de a numi membri acestuia. Nefericiţii cetăţenii ai statului sunt îngrijoraţi de fiabilitatea fragilei lor ţărişoare în care, nu este nici un secret, 44 de procente din populaţie o reprezintă străinii şi alte 25 de procente inundă ţara zilnic, venind la serviciu.

Deci, unde este această parte ruşinoasă a Uniunii Europene (UE), acest cancer al continentului? Grecia? Zona balcanică? Nu chiar. De necrezut, dar este chiar Marele Ducat de Luxemburg, cu o populaţie de 503 000 locuitori, un micuţ pistrui pe harta lumii, situat între Belgia, Franţa şi Germania. Bineînţeles, bicicliştii şi alpiniştii pot vedea această tărişoară idilică ca pe un paradis al naturii, cu dealuri verzi şi păşuni luxuriante. Bancherii pot fi la rândul lor uimiţi de bunăstarea spectaculoasă afişată. Luxemburg se laudă cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor – 108 832 dolari în anul 2010. Dar ceva nu este în regulă. Posomorâţii luxemburghezi, a căror rată de fericire este cea mai scăzută din Europa (împărţind acelaşi loc cu Sudan, o ţară devastată de război), cumpără cea mai mare cantitate de ţigări şi alcool şi au o influenţă ecologică negativă asupra mediului înconjurător mai mare decât a oricărei alte ţări. Mai presus de toate, motto-ul naţional al ţării este ”Vrem să rămânem ceea ce suntem!”

Trebuia să aflu: este oare posibil ca acest mic ducat petrecăreţ să aibă un secret, ascuns forţelor întunericului care dezbină Europa în zilele noastre?

Am descins în Luxemburg într-o zi senină de vară şi am simţit atmosfera idilică de pe străzile tăcute şi bine întreţinute ale capitalei cu acelaşi nume. Singurul moment când am perceput senzaţia de cădere în abis a fost atunci când am privit de pe elegantul pod de piatră Adolphe către vegetaţia luxuriantă a cheilor abrupte ce taie oraşul. O orchestră militară de 18 suflători interpreta celebra ”Come Fly With Me”în centrul oraşului, în timp ce oameni bine îmbrăcaţi mişunau prin lanţurile de magazine de lux la marginea încântătoarei cetăţi medievale a oraşului. În depărtare strălucea în soare un şir de clădiri – instituţii bancare şi de investiţii – cu faţade moderne, impresionante.

Lipsă de interes pentru orice altceva decât bani

Aflat pe Rue de la Boucherie, una dintre cele mai în vogă străzi ale oraşului medieval, m-am aventurat într-un bistrou elegant din care se auzeau ritmuri antrenante – tipul de local, aveam să aflu de la ospătar, în care bancherii se adună în week-end să dea pe gât cantităţi impresionante de băuturi alcoolice. Panagiotis Meidanis, un chelner de 18 ani cu o freză ciudată, mi-a explicat că o sticlă de whisky se vinde aici la jumătate din preţul cu care se comercializează în ţara lui de baştină, Grecia, unde localnicii câştigă doar o fracţiune din venitul luxemburghezilor, mai ales în prezent. ”Mereu, în nopţile sfârşitului de săptămână, când se apropie ora închiderii, consumatorii vor mai mult și mai mult, dar, nu ştiu cum, niciodată nu iese cu scandal”, spune Meidanis despre clienţii lui.

Dar ce ştie el? Trebuia să găsesc un adevărat luxemburghez. L-am întâlnit pe Georges Hausemer, care a publicat una dintre cele mai remarcabile (și rare) nuvele în limba tradiţională luxemburgheză. Această creație, "Iwwer Waasser" (Above Water) publicată de Georges Hausemer în 1998, este povestea unei căsătorii nereuşite din lumea bancară, descrisă de autor ca un ”portret în miniatură” al societăţii luxemburgheze. Dar când l-am întrebat dacă suma de 3,76 milioane de dolari, partea ce-i revine din totalul datoriei externe a Luxemburgului, îi crează insomnii, mi-a răspuns: ”Este adevărat aşa ceva? Nimeni nu vorbeşte despre asta aici. Suntem puţin în derivă.” Mi-a vorbit despre năvala limbilor ”străine” – franceza este folosită în mod oficial, în timp ce germana şi engleza sunt mai utilizate în mediul de afaceri – şi influenţele interculturale. În cele din urmă, spune el, este o ţară a comerţului şi a afacerilor bancare, ”care-şi pierde interesul pentru orice altceva”.

Pentru o mai bună înţelegere a motivului existenţial al Luxemburgului modern, l-am abordat pe Igor, angajat al unei bănci, îmbrăcat extrem de elegant, în vârstă de 30 și ceva de ani, care a consimţit să vorbească cu mine doar cu condiția de a nu-i divulga numele de familie sau cel al firmei pentru care lucrează. El mi-a povestit despre Sturm und drang (furtună şi imbold) – rezultatul crizei financiare din 2008 care s-a abătut peste sărmana lui ţară. El s-a lamentat cum că piaţa imobiliară locală rămâne în continuare sub nivelul de vârf şi că, mult mai rău, guvernul a introdus o creştere a taxelor pe venit ca răspuns la criza financiară. ”Cu cât s-au majorat taxele?” am întrebat îngrozit. ”O, doar un mic procentaj”, a răspuns el. (Pentru nivelele superioare de salarizare taxele au crescut cu 1%.)

De ce trebuie îndurată o asemenea suferinţă? ”Calitatea vieţii de aici”, a spus Igor, furişându-se în maşina lui sport argintie. ”Trebuie să fie de cea mai bună posibilă calitate – în mod special ţinând cont de ajutorul primit din partea statului.

Luxemburghezii doresc "să rămână la fel de bogaţi ca acum"

Poate că am discutat cu oameni nepotriviţi. Aveam nevoie să găsesc reprezentanţi ai tineretului nemulţumit, marginalizat al ţării, viitori soldaţi ai schimbării din această ţară. Înaintea sosirii mele în ducat, am intrat în legătură cu unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani, un tânăr regizor de succes, Max Jacoby. Dar, am aflat ulterior, el trăia de fapt în Londra. Într-un schimb de e-mailuri mi-a comunicat că nu se mai vede locuind în Luxemburg pentru că oraşul îl face să ”fie sâcâit și să-şi dorească să plece”, după foarte scurt timp. ”Aha!” – am gândit eu, ”iată un revoluţionar în formare, forţat să locuiască în exil datorită viziunilor lui inovatoare!” Jacoby mi-a povestit despre confortul halucinant al ţării lui natale. Mi-a descris un loc în care învăţătorii sezonieri pot câştiga până la 100 000 de dolari pe an. ”De ce să lucrezi ca un artist muritor de foame”, mi-a scris el ”când poţi să câştigi bani frumoşi predând alfabetul?” L-am provocat să vorbească despre ceea ce îl frustrează: ”nu poţi găsi nici un restaurant chinezesc autentic”, s-a plâns el, ”ca să nu mai vorbim de unul coreean.

În final am ajuns tocmai la miezul situaţiei, discutând cu Lucien Thiel, fostul conducător al Asociaţiei Băncilor şi Bancherilor şi un membru activ al Parlamentului. Spre surprinderea mea, înfăţişarea sa aducea mai mult cu a unui Moş Crăciun simpatic decât cu cea a unui atot-puternic bancher. Am vrut să ştiu cum s-a ajuns în situaţia aceasta. Poate această nebunie să continue la nesfârşit? M-a liniştit şi mi-a povestit despre rădăcinile succesului luxemburghez. Totul a început cu mineritul fierului şi a evoluat într-o afacere bancară de nivel înalt. În zilele noastre, spune el, Luxemburg-ul este învins doar de SUA în domeniul fondurilor de investiţii.

Totuşi, ce se întâmplă cu datoriile uriaşe? Thiel insistă că Luxemburg nu este ameninţat în nici un fel, dat fiind că nu mai crează o creştere economică relevantă. Am rămas total nedumerit. ”Nu este vorba despre faptul că suntem atât de productivi, dar administrăm o cantitate enormă de bani, ceea ce reprezintă un beneficiu mare pentru noi,” spuse Thiel, făcând şmechereşte cu ochiul. Bineînţeles că am încercat să aflu ce îl îngrijorează cel mai tare. Zâmbetul lui larg s-a îngustat un pic: ”Sunt îngrijorat că avem o viaţă de o calitate atât de bună încât am putea ajunge să credem că este un dar de la Dumnezeu şi să devenim prea comozi. Întreabă-i pe oameni ce îşi doresc”, spuse Thiel, ”şi îţi vor răspunde: să rămânem la fel de bogaţi ca acum.”