Ce am putut auzi!

Războiul se împotmolea.

Insurgenţii erau dezorganizaţi, indisciplinaţi, neîndemânatici. CNT era divizat, sfâşiat în facţiuni rivale, împărţit în triburi. Triburile fidele lui Gaddafi vor opune de altfel în fortăreţele lor din Tripolitania o rezistenţă feroce şi îndelungată. Iar Nicolas Sarkozy se angajase într-o aventură incertă, prost gândită şi de care prietenii lui politici nu căutau decât să-l salveze.

Adevărul este că se opuneau aici, încă o dată, acele două mari partide, la fel de bătrâne ca politica, şi anume: pe de o parte, veşnica familie, nu atât a duşmanilor poporului, sau a prietenilor despoţilor, cât a celor tetanizaţi de Putere, vrăjiţi de Tiranie – familia veşnică, da, a celor care nici nu-şi pot imagina, nici măcar imagina, că rânduiala dictaturilor este tranzitorie, efemeră ca orice rânduială umană, sau poate chiar mai mult decât oricare alta; şi pe de cealaltă parte, marele partid al celor cărora această stranie pasiune, această paralizare a sufletului de către Gorgonă sau de monstrul rece, nu le-a întunecat judecata, şi care sunt capabili să conceapă, măcar să conceapă, că dictaturile nu se menţin decât prin interesul pe care îl stârnesc, adică prin teama pe care o provoacă în inimile supuşilor, şi prin reverenţa pe care o inspiră restului lumii – şi că, atunci când acest interes piere, atunci când se spulberă precum o vrajă rea sau un miraj, ele se prăbuşesc ca un castel de nisip sau devin tigri de hârtie.

Un pariu natural

Voi dezvălui, la momentul potrivit, detaliile evenimentelor la care am fost martor, în Libia şi în afara Libiei, în timpul acestor şase luni care poate au schimbat înfăţişarea acestui început de secol.

Dar acum, vreau să aduc un omagiu celor care, acolo şi aici, nu au disperat faţă de acest pariu, atât de natural, dar care părea multora o nebunie, anume pur şi simplu libertatea oamenilor.

Vreau să fac dreptate acestor luptători libieni pe care atâţia au îndrăznit să-i descrie ca iepuri luându-şi picioarele la spinare în faţa legiunilor unui diavol de operetă, dar cu care am avut privilegiul de a lucra pe fronturile de la Brega, Ajdabiya, Goualich, Misrata, şi care, din nou, întruchipau această forţă invincibilă pe care întotdeauna am găsit-o, de-a lungul vieţii mele, în cei care fac război fără să-l iubească.

Vreau să vorbesc despre integritatea acestui CNT pe care l-am văzut zămislindu-se, apoi maturizându-se, şi care, cu bărbaţii săi şi femeile sale din medii diverse, democraţi de întotdeauna sau dezertori ai gaddafismului, întorşi dintr-un lung exil sau opozanţi din interior, nu avea nici el multă experienţă a democraţiei, şi nici a operaţiunilor militare, dar a ştiut, în pofida tuturor lucrurilor, să adauge o pagină frumoasă în istoria mondială a rezistenţelor.

Vreau să-i salut pe aceşti aviatori europeni, şi în special pe cei francezi, care au participat la un război care nu era chiar al lor, dar a căror misiune a fost de a lua timpul necesar pentru această ajutorare a populaţiei civile sub mandat al Organizaţiei Naţiunilor Unite; care au suportat criticile celor care nu găseau că era mult patruzeci şi doi de ani de dictatură, dar că peste o sută de zile pentru a salva inocenţi da; şi de a se pune uneori în pericol, mai degrabă decât a lua riscul să atingă o ţintă civilă.

În ceea ce priveşte Nicolas Sarkozy, în sfârşit, se poate să nu fii de partea lui, se poate, şi este cazul meu, să fii opus restului politicii sale: dar cum se poate să nu recunoşti că Franţa, sub conducerea lui, a luat iniţiativa de a sprijini această naştere a Libiei libere? Cum să nu recunoşti tenacitatea fără precedent de care a dat dovadă la fiecare etapă a acestui război? Şi cum să nu vezi că a făcut pentru Libia ceea ce un François Mitterrand refuzase să facă, până la capăt, pentru Bosnia îmbucătăţită?

Ce se pierde şi ce se câştigă

Rebelii, sprijiniţi de Franţa şi de aliaţii săi, au scris o nouă pagină în istoria ţării lor. Şi, dincolo de ţara lor, au inaugurat o eră care este greu de crezut că nu va afecta întreaga regiune, şi mai ales Siria.

Iar acest anti-război din Irak, această intervenţie militară care nu a făcut doar să paraşuteze democraţia deasupra capetelor unui popor amuţit, ci a sprijinit o insurecţie care o cerea deja şi care avea deja o reprezentanţă, tranzitorie dar legitimă, va rămâne de asemenea în anale.

Ceea ce moare: un concept învechit de suveranitate în care toate crimele sunt permise cu condiţia ca acestea să se desfăşoare în interiorul graniţelor unui stat.

Ceea ce se naşte: ideea unei universalităţi de drepturi care nu ar mai fi o rugăciune smerită ci o obligaţie arzătoare pentru oricine crede cu adevărat în unitatea omenirii şi în corolarul acesteia care ar fi virtutea dreptului de interferenţă.

Va veni, desigur, vremea întrebărilor, îndoielilor, poate a greşelilor, a răfuielilor sau a primelor eşecuri: dar săraci cu duhul ar fi cei care, acum, ar strâmba din nas faţă de bucuria pe care ar trebui să o inspire acest eveniment atât de promiţător.