Alegeți o limbă
Nici unul din şefii de stat ai UE - cu excepţia preşedintelui Maltei - nu a asistat la cea de a 40-a aniversare a revoluţiei libiene ce are loc la Tripoli pe 1 septembrie 2009. Dar relaţiile dintre Libia şi puterile occidentale nu au fost tot timpul caracterizate de scandaluri cum sunt cele actuale şi de nici de polemici ce urmează acestora. Chiar de la început aceste relaţii au fost caracterizate de suişuri şi coborâşuri constante, de încredere şi neîncredere, estimează Der Tagesspiegel. ”Mai întâi, îşi aminteşte cotidianul german, Gaddafi avea reputaţia de a fi incoruptibil. Dar foarte repede imaginea sa s-a schimbat”, odată cu debutul programului atomic libian şi” finanţarea diverşilor rebeli ori grupări teroriste din toate colţurile lumii”.
Atentatul de la Lockerbie din 1988 (270 de morţi) şi distrugerea unui avion francez în spaţiul aerian nigerian un an mai târziu (170 de morţi) au zdruncinat statutul lui Gaddafi făcând din acesta ”un paria”, iar Libia a fost supusă sancţiunilor internaţionale, ne aminteşte Tagesspiegel. Mai târziu, încrederea s-a reinstaurat, odată cu acceptarea de către Gaddafi a responsabilităţii Libiei în atentatele mai sus menţionate şi cu acceptarea de a plăti daune familiilor victimelor. ”Din paria de ieri”, colonelul Gaddafi a devenit prietenul şefilor de stat europeni, o prietenie alimentată de numeroasele contracte comerciale semnate cu Libia.
Scrisori deranjante
Reapariţia tensiunilor dintre UE şi Libia ca urmare a eliberării anticipate a lui Ali Al-Megrahi, condamnat în Scoţia pentru atentatul de la Lockerbie, şi reîntoarcerea triumfală a acestuia în Libia pe 21 august, au provocat probleme guvernului englez. Sunday Times a prezentatde curând conţinutul unor scrisori ministeriale conform cărora ministrul justiţiei Jack Straw ar fi avut iniţial intenţia de a- l exclude pe Al Megrahi de pe listele acordului privind transferul de prizonieri, semnat cu Libia. Dar, notează cotidianul englez,”guvenul Gordon Brown şi- a schimbat opinia urmare a negocierilor între Marea Britanie şi Libia asupra unui contract de exploatare petrolieră în valoare de mai multe milioane de lire”.
Totuşi, conform lui The Guardian, această polemică ar putea să se stingă dacă s ar fi dovedit că”Al-Megrahi ar fi fost nevinovat în cazul Lockerbie. O ipoteză care, de mai mulţi ani, generează o stare de inconfort lumii juridice scoţiene”.
Liga Arabă a tras de urechi Marea Britanie
Conformsăptămânalului românesc Dilema Veche, ”eliberarea lui Al -Megrahi ne spune ceva important despre Occident : între 1988 şi 2009 acesta a acceptat ca Liga Arabă să tragă de urechi Marea Britanie în privinţa aplicării justiţiei”. Cotidianul francez Le Monde estimează că ”totuşi , eliberarea lui Al Megrani, este un obstacol în minus între UE şi Libia”, şi este susceptibilă de a îmbunătăţii relaţiile cu vechiul regim paria al Magrebului. Aces lucru se întâmplă în timp ce Comisia Europeană conduce în aceste zile negocieri delicate, în vederea semnării unui acord cadru cu Tripoli. În sfârşit, Libia ar fi cerut Marii Britanii să facă acest gest pentru ”*a accelera procesul de
apropiere dintre cele două ţări”*.
Mai multe voci s- au ridicat pentru a denunţa provocările repetate şi ascendentul pe care se pare că îl are Libia pe terenul diplomaţiei. L’Espresso îl acuză pe colonelul Gaddafi de aplicarea unui joc dublu partenerilor săi, şi mai ales Italiei, în zilele ce au urmat vizitei lui Silvio Berlusconi la Tripoli, în scopul punerii temeliei primei autostrazi care va lega capitala libiană de Bengazi, finanţată de Italia cu titlu de daune pentru colonizarea Libiei. Săptămânalul roman acuză în mod particular Libia pentru faptul de a fi cumpărat arme de la intermediari occidentali cu scopul de a aproviziona rebeliunile şi războaiele civile din Africa. L’ Espresso evocă în particular o anchetă a parchetului din şi un ONG libian.
”Furie şi umilinţă” titrează Le Temps referindu-se la atitudinea Elveţiei faţă de Libia. De mai bine de un an relaţiile dintre Berna şi Tripoli nu încetează a se degrada, şi asta de când cu arestarea lui Hannibal, unul dintre fii colonelului, în iulie 2008, pentru faptul de a fi lovit doi din angajaţii săi într o piaţă din Geneva. Joi 21 august, preşedintele confederaţiei elveţiene, Hans Rudolf Merz, s-a dus la Tripoli pentru a prezenta Ghidului revoluţiei scuze oficiale, ne aminteşte cotidianul genevez, sperând astfel într- o accelerare a eliberării a doi cetăţeni elveţieni deţinuţi în Libia de mai bine de un an şi pentru a dezamorsa asfel criza. Dar eliberarea ostaticilor, care ar trebui să se producă pe 1 septembrie, este încă în suspans deoarece Tripoli a cerut o cauţiune de 500 000 euros. Astfel, strategia pocăinţei, folosită adesea de către europeni, se poate dovedi uneori periculoasă :” Hans Rudolf Merz s-a convins că în Libia scuzele sunt un instrument diplomatic redutabil care trebuie utilizat cu multă precauţie”.
Atât în cazul Silvio Berlusconi care s- a scuzat pentru colonizarea Libiei de către Italia dar a obţinut în contrapartidă promisiunea colonelului Gaddafi că Tripoli va bloca procesul de imigrare clandestină către Italia, va furniza petrol şi va da deschide pieţele libiene întreprinderilor italiene cât şi în cel al preşedintelui elveţian, ”este liderul libian cel care a ştiut să folosească scuzele interlocutorilor săi pentru a-şi exprima setea de revanşă asupra occidentului”.
