Preşedintele Traian Băsescu a vorbit în ultimul timp, în repetate rânduri, despre necesitatea înfăptuirii aşa-ziselor State Unite ale Europei. Acest lucru ar fi posibil numai printr-o "cedare masivă de suveranitate" din partea ţărilor componente, silite de necesităţi economico-financiare evidente în aceşti ani de criză. Ar fi, deci, un rău necesar, o tactică de supravieţuire a acestei părţi a lumii confruntată cu mari probleme, dezechilibre şi provocări.

Aş vrea să arăt în acest articol de ce nu cred că este nici realist, nici de dorit acest proiect, dacă el are ca model o federaţie de tipul Statelor Unite ale Americii, aşa cum sugerează denumirea folosită de Traian Băsescu. Mai mult, cred că nici un alt sistem federal existent astăzi în lume nu ar putea servi drept model Europei unite. Pentru ca Europa să funcţioneze ca o unitate (cum şi funcţionează într-un fel), este nevoie de alte premize, specifice bătrânului nostru continent, în afară de cele de pură supravieţuire economică.

Statele Europei, în primul rând, nu sunt dreptunghiuri arbitrar desenate pe o suprafaţă de pământ. Ele au cunoscut o devenire istorică milenară. Au propria limbă, propriile tradiţii, propria psihologie, propriul ethos, propriul subconştient colectiv construit din amalgamul de amintiri, fantasme, răni nevindecate şi frustrări acumulate într-o istorie comună. Acest trecut care musteşte din fiecare piatră alimentează naţionalismul subsidiar al popoarelor Europei, complexele lor de superioritate şi inferioritate.

În Europa nimic nu e simplu: graniţele nu sunt simple, oamenii nu sunt simpli, legile diferă enorm de la un stat la altul. Până şi sistemul de măsuri şi greutăţi încă diferă, până şi circulaţia pe dreapta sau pe stânga şoselelor. Toate aceste fapte, de la cele mai mărunte până la cele mai generale, alcătuiesc o forţă de respingere imposibil de ignorat între statele continentului nostru. Citiţi articolul în întregime în Evenimentul Zilei!